Gaugain si Touluse – Lautrec îl pictează pe van Gogh într-o manieră specială, paleta nuanțelor prezentificând direcțiile artistice ale post-impresioniștilor în aceeași măsură în care surprind si condițiile de lucru ale lui van Gogh. Astfel, stilul, tehnicile, tușele, nuanțele devin în sine repere ale ,,poeticii" unui tablou, căpătând nu doar o clasificare stilistică, ci însăși miza picturii pentru artiștii în cauză. Aceasta este important și fascinant la tușele rapide ale impresioniștilor, la subiectele lui van Gogh, la miza geometrică a lui Cézanne. Iar pentru aceasta, fără a omite varianta științifică a neoimpresionismului, va fi importantă în continuare maniera în care tehnica în sine devine un manifest. Spre deosebire de tehnica riguroasă a pointilismului, experimentat și de van Gogh în perioada sa în Paris, acesta se desprinde de încercarea lui Seurat și Signac, de a anticipa și calcula nuanțele, prin frenezia tușelor și pasiunea pentru natură, pentru viață.

Ar fi multe de spus despre van Gogh și încercările sale, însă, în contextul de față, miza unei arte poetice este însăși întreaga sa opera. Suplimentat de corespondența sa, orice tablou al său abundă în reflectarea încercărilor de a-și găsi o cale în artă, un stil – și cu atât mai important, în prelungire, o încercare de a surprinde resorturile spirituale ale artei. Din pleiada direcțiilor de analiză pe care le-a avut arta, căutând să surprindă diferite teme sau preocupări sociale, direcția lui van Gogh întrunește întreaga istorie a artei de până la el. Poate și pentru că a experimentat diferite stiluri, însă și pentru că încercările sale reflectă atât miza de a găsi o identitate artistică, cât și înțelegerea celei individuale (în raport cu natura, existența).

Din vastitatea autoportretelor sale, unul extrem de important în contextul acestui studiu este Pictorul în drum spre Tarascon. Aducând cu o dinamică aproape de fotografie, fiind și singura variantă în care mai poate fi găsit tabloul de altfel, autoportretul captează profunzimea scenei, surprinzându-l pe pictor în mișcare, ca și când ar fi fost întrerupt din mers pentru a se întoarce spre privitor. Scena are o complexitate aparte: pictorul, schițat, apărând mai degrabă o fantasmă în mișcare, este poziționat central, încadrat de doi copaci și având un câmp în spate, urmat de o localitate. Printre altele, complexitatea rezidă și din felul în care a realizat tabloul, mai degrabă intuitiv, neavând propriu-zis o metodă de a se studia, ci imaginandu-și, imaginându-se, adâncind miza (auto)portretului la cea a autoreprezentării. Căci dacă a fost făcut en plain-air, cum a și fost cel mai probabil, nu avea cum să se privească din afară; iar dacă a fost terminat în studio, cu atat mai mult oglinda nu pare sa fi fost un obiect utilizat (în ideea unui studiu amănunțit al figurii). În fond, din pictură, nu artistul pare sa conteze cel mai mult, în ideea unei autoreferențialități ca atare, ci condițiile sale de lucru: cu șevaletul în spate, cu pânzele și instrumentele în mâini, surprins într-un moment trecător străbătând sudul Franței pentru a-și explora și stabili tehnica. Pictura are o atmosferă aparte, plăcută, poate de amiază, în care culorile și nuanțele se pierd în diferite tușe rapide, parcă schițate. Însă ceea ce atrage cel mai mult atenția este, pe fondul biografiei lui van Gogh, un sentiment de tristețe, de solitudine, de melancolie, difuz, ce se pierde printre tușe; încercarea de a-și găsi propriul stil, propria voință, într-o încercare, din care rezidă persistența și veselia, de a nu renunța, de a continua cu ceea ce consideră important, încrederea în ceea ce are de făcut, în solitudinea propriului drum, a propriei direcții, necunoscute, cu o destinație incertă, însă dispus să continue pentru plăcerea de a face ceea ce își dorește. De aici și ideea unei artei poetice în acest tablou: caracterul aproape ,,documentar" al scenei ce păstrează și prezentifică maniera de a lucra a lui van Gogh. Stilul său. Mizele sale existențiale. Care rezidă, de altfel, din tot ce a realizat, indiferent daca este vorba de tablouri sau scrisori.

În acest sens, pe lângă multe alte autoportrete ce pastrează in subsidiar aspectul documentar, precum cele cu bandajul din primele zile de după externare, precum cele din care rezida virtuozitatea tehnică, alte două picturi pot surprinde aici profunzimea artei poetice: Scaunul lui van Gogh și Scaunul lui Gauguin. Considerate a fi naturi moarte, cele doua tablouri surprind scaunele, diferite, pe care sunt așezate obiectele reprezentative ale celor doi pictori: pe cel al lui van Gogh se afla pipa și punga de tutun. Pe celalalt se află doua cărți și o lumânare. Nu pare sa fie nimic deosebit în legătură cu aceste tablouri, însă ele capătă statului unui memento mori: fiecare cu activitatea sa preferată pentru destindere: fumatul, respectiv lectura. Picturile capătă un rol idealizant, obiectele de pe scaune comportând un rol identitar prin atribuirea lor posesorului. Iar faptul că van Gogh i-a atribuit prietenului său un balansoar cu o lumânare și două cărți surprinde, mai mult sau mai puțin simbolic, preferințele acestuia; ca și sieși, de altminteri. Iar din aceasta rezidă importanța valorii temporale a celor doua picturi (și a artei poetice în prelungire): referențialitatea identitară, ce este amplificată de tehnica și spectrul paletei.

Fiecare tablou, fie el al lui van Gogh, Gauguin, Cézanne, al neoimpresioniștilor sau al lui Touluse – Lautrec (inclusiv portrete reciproce), surprinde mizele stilistice ale autorului său. Și cu atat mai mult autoportretele. Cele ale lui van Gogh capătă o valoare documentară prin caracterul lor biografic: precum cel cu urechea bandajată, de pildă. Portretul lui van Gogh făcut de Touluse - Lautrec anunță direcțiile stilistice ale celui din urmă, așa cum cel facut de Gauguin lui Vincent documentează condițiile de lucru pentru picturile cu floarea – soarelui. Important e faptul că din pictura însăși rezidă intențiile artistului, direcția sa, un neoficial program: căci Gauguin îl înfățișează pe van Gogh în perspectiva sa (anulând planul îndepărtat al încăperii, de pildă, folosind nuanțe puternice, specifice direcției sale picturale), iar Touluse - Lautrec urmărește un întreg spectru de culori ce atrage atentia asupra organizării unui tablou.

În aceeași direcție, autoportretul lui Gauguin în postura lui Iisus ce așteaptă sosirea soldaților în grădina Ghestimani, surprinde prezentificarea poziției pe care o are artistul în societate: sacrificiul neînțeles, nepreciat. Gauguin a realizat pictura într-un moment de umbră al carierei sale, când munca sa nu primea răspunsul scontat.

Odată cu Gauguin, spectrul valoric al nuanțelor depășește întrebuințarea avută în vremea impresioniștilor – și cea de până la ei totodată. El, van Gogh și Cézanne, fără de care spunea Gombrich că nu ar fi existat arta secolului trecut, au modificat miza culorii, ce urmează să își schimbe cu totul rolul în secolul XX. Autoportretul, căutând interiotatea – și implicit identitatea – artistului, angajează, precum toate celelalte tablouri, tehnica, stilul, în încercarea de a re-prezenta valorile artistului.