Naoise Dolan, Fericitul cuplu. Traducere de Mihaela Buruiană. București: Humanitas, 2024

Fericitul cuplu nu spune doar povestea unui cuplu, povestea de "dragoste" (nu una ca-n basme) dintre Celine și Luke, ci și povestea grupurilor sociale din care provin, a prieteniilor care nu rămân doar prietenii, a acceptării și căutării de sine. Romanul lui Naoise Dolan spune, în același timp, povestea Dragostei, a Căsătoriei și a relațiilor interumane așa cum le vedem în societatea actuală.

Romanul începe cu logodna dintre Celine și Luke, organizată nu după propriile dorințe, ci după cele ale mătușii lui Celine, la fel cum întreaga nuntă este planificată după indicațiile familiei ei, ca urmare și decizia de a ține o cununie religioasă la o biserică catolică, fapt care lui Archie, prietenul și fostul iubit al lui Luke, i se pare nelalocul lui pentru că "nici unul (n.n.: dintre miri) nu e catolic", "Luke e bisexual" la fel ca Celine, iar "biserica este homofobă. De ce să te căsătorești acolo?" (p. 226-227). Atât logodna, cât și nunta par să nu-i includă pe cei doi decât participanți la o ceremonie menită să mulțumească mai mult restul familiei, decât cuplul.

Totuși, implicarea familiei în organizarea nunții nu este singura problemă, și nici cea mai gravă, din relația amoroasă a celor doi și vedem asta încă de la începutul romanului, când Luke dispare de la propria logodnă, iar Celine se arată parțial îngrijorată de absența lui și continuă să-și primească invitații cu lipsă de entuziam pe care încearcă să o mascheze. Dispariția lui Luke și justificarea ei, venită târziu și descoperită de Celine ca fiind o minciună, va fi privită prin perspectivele mai multor personaje, care, împreună cu mărturiile lui Luke, vor completa tabloul asupra perechii Luke-Celine, reconstituind istoria lor de cuplu, dar și pe cea individuală, atât a celor doi, cât și a prietenilor lor, implicați, sub o formă sau alta, în poveste.

Aici vin, așadar, în ajutor structura romanului și tehnicile de ordin narativ. Romanul are șase părți dintre care primele cinci sunt scrise, fiecare, din perspectiva unuia dintre personaje: Celine, Phoebe (sora miresei), Archie (prieten și fost iubit al lui Luke), Luke (care chiar preia rolul de voce narativă) și Vivian (prietenă și fost interes romantic al lui Luke). Un pluriperspectivism clar delimitat, care păstrează în discursul narativ individualitățile fiecărui reflector. În plus, romanul poate fi descris ca fiind un "colaj narativ", un colaj de narațiune, fișe biografice, tabele comparative, liste cu punctulețe sau numerotate, schimburi de sms-uri dintre personaje, liste de tablouri și chiar variante de "scenarii", de replici posibile ale unei discuții ascultate pe ascuns. Astfel, de la Celine aflăm, pe lângă evenimentele de la logodnă, despre cariera ei ca pianistă, despre fosta iubită, Maria, prezentă și ea la logodnă, și despre începutul poveștii ei cu Luke împreună cu modul în care ea se raportează la iubire și la ideea de "cuplu" într-o lume în care în cărți, filme și emisiuni TV "femeile au relații cu bărbați sau se căsătoresc cu ei", nu și "femei care au relații cu femei sau se căsătoresc cu ele", iar în puținele filme în care a găsit astfel de reprezentări a ideii de cuplu, au fost doar ca "fir narativ secundar folosit cu efect comic" (p. 64). Phoebe aduce puțină lumină asupra dispariției lui Luke de la logodnă și o privire critică asupra lui Archie, care, la rândul său, dezvăluie sentimentele pe care încă le mai are pentru Luke. Acesta din urmă devine chiar narator, întrucât întregul capitol este construit din draft-urile discursului lui Luke pentru nuntă, scrise în noaptea de dinaintea acesteia, draft-uri ce prezintă și o dimensiune metadiscursivă. În acest sens, pe lângă încercările de a scrie discursul, Luke adaugă pasaje ce descriu stadiile scrierii lui în timp ce se apropie tot mai mult de momentul ceremoniei. În același timp, însemnările ne trimit și în trecut, la perioada în care a format un cuplu cu Archie, apoi la relația dintre el și Celine și la multiplele dăți în care a înșelat-o. Scrierea discursului îi oferă lui Luke prilejul de a privi spre trecut și în interiorul său pentru a decide dacă vrea sau nu să se căsătorească cu Celine, reconstituirea trecutului făcându-l să se întrebe: "poate căsătoria să funcționeze pentru mine și Celine?" (p. 187).

Decide însă să se căsătorească, chiar și după ce vorbește în dimineața nunții cu Vivian, un personaj care nu se face simțit prea mult timp în roman, dar al cărui impact este notabil. Vivian este personajul din umbră, observatorul "furnicilor ei". Ea este cea care înțelege de unde vine comportamentul rece al lui Luke în relațiile de iubire și influența negativă a unei prime interacțiuni amoroase serioase, dar nesănătoase:

"Archie a fost prima ta relație serioasă […] Și Archie a crezut că ar trebui să-i suporți tâmpeniile, pentru că așa e dragostea. Dragostea înseamnă să-i lași pe oameni să te rănească. Probabil că, la rândul lui, Archie a învățat asta de la altcineva." (p. 202)

Dovada că Vivian are dreptate stă în draft-urile lui Luke, unde își amintește comportamentul său de când a cunoscut-o chiar pe Vivian explicând, cu luciditate, dar și cu o notă de autoironie, ce a gândit în acele momente: "Chiar îmi place Vivian: e momentul să fac chestiile pe care le făcea Archie, pentru că așa funcționează toate relațiile din moment ce prima mea relație s-a desfășurat în felul ăsta." (p. 173)

În ultima parte a romanului, ce are în centrul atenției ziua nunții, ne întâlnim cu un pluriperspectivism și o dispunere narativă "scenică". Aici găsim și perspectivele altor personaje – cum ar fi a unchiului Grellan – ce conturează, prin prezentarea mai multor scene ce s-ar petrece simultan și prin indicații scenice (ex. cum sunt așezați oamenii în camere sau în mașină), tabloul zilei nunții. Pregătirile de dinainte de ceremonie și drumul către biserică sunt decisive pentru pasul final – dacă se căsătoresc sau nu –, dar și pentru maturizarea ei în acceptarea propriilor sentimente și a începe să se cunoască pe sine. Dacă până acum Celine afișa indiferență față de semnalele clare ale degradării relației de cuplu, drumul o face ca în final să o roage pe Phoebe să îi spună adevărul despre faptele lui Luke, pe care refuza să îl audă, nu din vreo iubire oarbă, ci din obișnuințele ei de a se amăgi cu ideea că totul va merge cumva înainte dacă mai există puțină iubire. Pe scurt, nunta e anulată... dar nu și petrecerea. Paradoxal, are loc petrecerea de după ceremonie (pentru că "și așa a fost totul plătit deja"), chiar dacă nunta nu a mai avut loc. Mai mult, lumea își vede de petrecere, Brigit – mama Celinei – dansează, iar fotograful își face treaba cu entuziasm. Contrastul dintre ce ar trebui să fie această petrecere și ce este ea de fapt aduce în plus o notă de umor, dar și de ironie, confirmând faptul că nunta a fost organizată pentru familie și invitați, nu pentru cuplul care ar fi trebuit să se căsătorească. La fel de paradoxală este sinceritatea discuției dintre Celine și Archie, acum amândoi foști iubiți ai lui Luke, despre acesta și despre sentimentele lor pentru el. Finalul vine cu o discuție dintre Celine și Luke, poate cea mai naturală și relaxată conversație dintre ei de pe parcursul romanului. Aceasta încheie circular romanul, care începe tot cu o discuție, cea de când Luke a cerut-o de soție – scenă în care cuvintele celor doi anticipează finalul poveștii lor de dragoste, prezicând imposibilitatea unei căsătorii. Acest aspect nu ne arată decât că cei doi erau, de la început, conștienți de direcția în care se îndreptau ca cuplu, însă acceptarea acesteia vine abia în momentul presiunii căsătoriei, care prilejuiește privirea spre sine a fiecăruia.

Pluriperspectivismul și alăturarea diferitelor pasaje care creează "colajul" narativ conturează un fel de haos al romanului, dar unul controlat de autoare și închegat într-o narațiune coerentă, întreagă, abordată cu o anumită lejeritate și cu un umor fin, construit pe baza individualității fiecărui personaj, al limbajului fiecăruia, pe baza situațiilor contrastante dinspre finalul romanului, dar și pe ironie. Atât dimensiunea haotică a romanului, cât și lejeritatea și aparenta "indiferență" narativă se potrivesc poveștii personajelor și ascund în spatele lor o privire atentă asupra conexiunilor interumane în societatea actuală și a raportării la sine, a importanței cunoașterii și acceptării de sine.

Pe lângă toate acestea, Fericitul cuplu al lui Naoise Dolan are toate caracteristicile care să-l recomande unei adaptări cinematografice, care să privească profund, dar cu umor iubirea și legăturile umane în lumea de azi, depășind clișeele unei comedii romantice.

Mai las aici câteva cuvinte din cele de mulțumire ale autoarei, care mi-au plăcut foarte mult și care descriu conexiunea unui scriitor cu ficțiunea, atât ca cititor, cât și ca scriitor: "În copilărie am citit sute de romane înainte să-mi treacă măcar prin minte că fuseseră scrise de niște oameni, cu atât mai puțin că aș putea fi eu unul dintre ei. Am învățat meserie de la alți scriitori și scriitoare, majoritatea morți de mult. Așa că mulțumesc ficțiunii, lucrul meu preferat, lucrul pe care, cumva, am ocazia să-l fac, la rândul meu."