David Benioff, Orașul hoților, Omnium, 2023

Orașul hoților, scrisă de David Benioff, reprezintă un bestseller internațional care a cunoscut o extindere a succesului până în prezent: acesta a fost sursa de inspirație pentru jocul video The Last of Us și pentru noul serial vedetă al HBO cu același nume. Cartea apare la editura Omnium în 2023 și cucerește instant publicul, devenind material de bază atât pentru un joc video, cât și un întreg serial cu același nume, la care încă se lucrează. În acest sens, o întrebare relevantă ar putea fi: care este rețeta succesului poveștilor lui Benioff, având în vedere și produsele artistice anterioare, dintre care și serialul Urzeala Tronurilor? Bineînțeles, o astfel de întrebare rămâne retorică, dar pot fi identificate câteva puncte de reper care pot lămuri succesul narațiunii din Orașul hoților.

Cartea se deschide cu o panoramă asupra orașului Piter, Leningrad, de pe acoperișul Blocului Kirov, văzută prin ochii adolescenților Lev, Vera și Oleg (Grișa). Umanitatea este în plin război - vorbim de asedierea Leningradului de către trupele germane, iar copiii caută să supraviețuiască de pe-o zi pe alta. Un parașutist german este văzut coborând din cer, probabil murind înghețat. Adolescenții aleargă către locul în care a căzut soldatul și cercetează ce bunuri pot lua de la acesta.

Protagonistul cărții, Lev - un evreu al cărui tată a fost ucis de autorități, mama și sora plecând către nordul țării, descoperă la glezna Fritz-ului (poreclă pentru soldații germani) un cuțit atent învelit în teacă, pe care acesta îl va lua. Un automobil din partea GAZ-ului (Fabrica de automobile din Gorki) va staționa lângă trupul mort, adolescenții înțelegând că este vremea să fugă. Statul mobiliza diferite forțe pentru a controla populația, iar soldații erau folosiți pentru a menține ordinea și a reprima orice formă de rebeliune sau disidență din partea cetățenilor; astfel se organizau represalii pentru înăbușirea reacționarilor. Și din mașina GAZ-ului coboară astfel de soldați care să investigheze decesul soldatului german. Vera rămâne în urmă, Lev se întoarce pentru a o ajuta să scape, dar chiar el va ajunge să fie lăsat în urmă de cei doi amici și găsit de așa-numitele "autorități" GAZ. Lev este închis alături de un alt tânăr de 20 de ani, Kolea, iar împreună vor avea de îndeplinit o misiune: dacă vor reuși să îi aducă generalului o duzină de ouă pentru tortul de nuntă al fiicei sale, sub pretextul că nu se mai găseau ouă nicăieri în Piter, băieții vor fi eliberați și li se vor returna cele 2 cartele de rații confiscate de general. Băieții au timp să găsească ouăle până joia săptămânii următoare. De acum începe marea aventură a vieții lor.

Cu toate că a fi promovat ca erou național luptând pentru masele colective reprezintă unul dintre "marile visuri" pentru cei doi, itinerariul acestora este, în esență, șansa de a participa la un determinant care te-ar putea salva: este vorba de o luptă pentru supraviețuirea lor, și nu pentru salvarea patriei. Ceea ce face ca romanul de față să fie relevant pentru un public internațional, cunoscător (cel puțin tangențial) al evenimentelor din cel De-al Doilea Război Mondial, și legat de un subiect atât de mult discutat precum cele Două Războaie Mondiale, este faptul că reușește să schimbe centrul de atenție și să reconfigureze schema narativă cu care am fost obișnuiți în astfel de romane. Evenimentele istorice funcționează ca un palimpsest, iar perioada războiului este folosită ca intrigă pentru a nara o poveste "istorică", ce până în final se dovedește a fi despre transformările fizice, emoționale și sufletești ale lui Lev. Istoria menține un parcurs stratigrafic; uneori se pot remarca frânturi din "lumea veche", cea dinaintea războiului, și felul în care ele influențează memoria colectivă, însă "stratul" care contează cel mai mult pentru istoria din Orașul hoților este cea personală, intimă a personajelor.

Desigur, odată cu utilizarea unui astfel de material istoric, apare nevoia delimitării valenței etice. Autorul american relatează în Prolog că una dintre sursele principale de informare a fost chiar bunicul său cu rădăcini rusești, pe care l-a înregistrat spunându-i numeroase istorisiri din timpul războiului. Îndemnul final al bunicului este ca David Benioff să-și inventeze propria poveste plecând de la cele desfășurate atunci. În pagina finală cu Mulțumiri, autorul îi amintește pe cei care l-au ajutat în procesul de cercetare din domeniul războiului. Nu este de mirare că textul abundă de detalii atent selecționate din perioada respectivă; nume, porecle, legende, locuri ori cărți de literatură care poartă semnătura poporului rus. Protagoniștii par să cunoască de la denumirile armelor și a uniformelor soldaților, până la nume de romane rusești, subiecte de filosofie, istorii ale locurilor prin care trec, despre ierarhizarea societății sovietice și legile sale scrise ori nescrise, mai mult sau mai puțin cunoscute. Lev și Kolea, niște tineri încă neinițiați în lumea adultă, ajung să fie părtași unei lumi schizoide care se luptă pentru distrugere și supraviețuire concomitent. Ambii împrumută din tonul discuțiilor din jurul lor, fără a ști să explice exact ce se întâmplă, imaginea fiind de fapt o demonstrație a felului în care traumele transgeneraționale se transmit. Dar narațiunea nu se oprește în acest punct, ci continuă prin a infiltra în interiorul ficțiunii istorice, cum a mai fost categorisită cartea, o componentă postmodernă care să schimbe traiectoria poveștii.

Atenția se concentrează asupra personajelor centrale și a dezvoltării lor în decursul unor evenimente sub semnul absurdului: supraviețuirea a doi oameni atârnă de găsirea unei duzini de ouă pentru un tort cu fast, într-o vreme de foamete, sărăcie și moarte extremă. Pare o glumă nesărată ceea ce li se întâmplă tinerilor, dar acesta este și raționamentul final din spatele atmosferei de război: nonsensul. Naratorul nu își protejează personajele (Kolea, de exemplu, va muri spontan în final într-o circumstanță ridicolă), prezența lui aproape că nu este resimțită, ci doar vocea lui Lev care pare ca doar ea să existe, ca a unui om în carne și oase, proiectată într-un ecou cinematografic.

Componenta postmodernă care îmbracă cu succes cadrul de față este post-ironicul și chiar cea dark humour. Ceea ce testează Benioff în textul său este un proces întreg care pleacă de la ironia amară dată de perioada războiului, unde valorile și prioritățile sunt distorsionate față de un cadru uzual, până la situațiile umane, uneori ridicole și "superficiale", pe care oamenii nu încetează a le confrunta chiar și într-o perioadă de criză. Astfel, dincolo de problema evreului la mijlocul unei bătălii dintre două popoare care îl marginalizează, Lev se simte copleșit de situația sa amoroasă: nu a fost împreună cu nicio fată, nu arată atât de bine precum camaradul său Kolea, un cazan înalt, spătos, blond cu ochi albaștri, care scrie cărți, recită din poeți celebri și cucerește inimile fetelor din jurul său. Problema lui Kolea este strict în privința nevoilor primare, pe care nu se dă înapoi în a le împărtăși lui Lev. Umanitatea acestor personaje este frapantă, ele nu fac abstracție de problemele actuale perioadei istorice pe care o parcurg sau de obiectivul final pe care trebuie să îl atingă, însă este relatată monotonia vieții de zi cu zi, ce nu este suspendată în condițiile extreme de viață. Până și limbajul este dezvoltat în funcție de contextul socio- cultural. Situația în sine este una ironică; ceea ce este intim și monoton înlocuiește poveștile glorioase de război, la care se adaugă umorul negru și ironia replicilor personajelor, unde dialogul capătă o nuanță efervescentă, spontană, surprinzătoare.

Îți pusesem o întrebare și- atât/ Da, dar ești curios. De ce ești curios? Pentru că ești și puțin cam nervos. Vrei să faci totu’ cum trebuie, când ți se ivește ocazia. Bravo ție! Convorbirile dintre Lev și Kolea sunt adesea amprentate de o ironie de tip bumerang. Oarecum clișeizat- tipul arătos, cuceritor, care pare să aibă o experiență de viață și tocilarul ciudat, izolat, care nu și-ar mai dori să fie luat în râs pentru nasul mare, lipsa de experiență erotică ori lipsa curajului, cei doi băieți par a forma o pereche perfectă de comedianți, care se iau în serios, dar râd copios unul pe seama celuilalt. În cazul de față, una dintre posibilele probleme care pot apărea este din perspectiva modului în care componenta istorică, ce face referire la un episod dureros din memoria colectivă, funcționează alături de componenta post-irony, privită ca un concept cultural și artistic ce îmbină ironia și umorul cu sinceritatea.

Idea legată de "post-ironic" a fost mult discutată atât în cadre teoretice, cât și în cele mai puțin formale. Spre sfârșitul anilor ’90, odată cu lucrarea lui David Foster Wallance E Unibus Pluram: Television and U.S Fiction (1993) și romanului lui Jonathan Franzen "The Corrections" (2001), se identifică la nivelul culturii o nevoie tot mai mare de a promova un altfel de discurs față de cel anterior: și anume, unul în care să reintervină angajarea afectivă a vorbitorului chiar dacă prezintă o critică a societății actuale, însă fără a deveni naiv sau lipsit de conținut, iar unde scriitorii să nu fie decât critici, ci și angajați emoțional. Prin "post-ironic" se dorește totodată și implicarea publicului în problemele omului din postmodernitate, printr-o notă umoristică, dar extrem de sinceră. De aceea, începând cu anii 2000, acest concept va fi dezvoltat într-un întreg curent numit "New Sincerity" (noua sinceritate). Aruncând o privire asupra tendinței culturale a secolului XXI, din perspectiva îmbinării sincerității cu ironicul, și romanul de față pare a ilustra acest mod de a vedea lumea. Încărcat afectiv, dar ambiguu; onest, dar cu o absurditate a limbajului sesizabilă; modul de comunicare propus se observă și în Orașul Hoților ca fiind o componentă indispensabilă discursului ficțional. Personajele râd de ele însele, râd și de ceilalți, ironizează situația în care se află: Mă aflu-n mijlocul unei lupte, și eu sunt conștient de propriile mele gânduri. Sunt îngrijorat de cât de caraghios arăt, ținând un cuțit în mână, când toți ceilalți au venit la luptă cu puști și mitraliere. Sunt conștient de cât de conștient sunt. Nici măcar acum, când gloanțele șuieră prin aer ca niște viespi furioase, eu nu pot scăpa de zumzetul din propriul meu cap, spune Lev. Dincolo de introspecție și experiență lăuntrică este post-ironicul, sub influența căruia Lev se amuză de așa o situație penibilă, înțelegând perfect gravitatea faptului. În mijlocul acestei ambuscade umoristice asupra sinelui, se află un puști de 17 ani care este aruncat între adulții luptându-se pentru putere. Se simte profund foametea și mizeria umană, Viki este nevoită să se angajeze în lupte care nu îi atribuie puterea unui mascul alpha, ci una precum a unui câine de luptă; micuței Zoia i-au fost tăiate picioarele pentru că a îndrăznit să-și dorească libertatea fizică și sufletească; Kolea este un dezertor din cauza nevoilor fiziologice nesatisfăcute; Lev rămâne abandonat și învață să supraviețuiască furând. Naziștii și sovieticii își reclamă unii altora teritoriul și curmă vieți în egală măsură. Fiecare personaj își cunoaște povestea și este sincer în a o împărtăși, însă mecanismul de supraviețuire este râsul, uneori obraznic și vulgar, precum timpurile trăite. Dar peste toate, ceea ce rămâne este empatia, personajele dând dovadă de căldură și curaj. Lev și Kolea trăiesc împreună "absurditatea" călătoriei, pe sub bombe în plină cădere, în căutarea unei duzini de ouă. Grosolănia lui mă enerva, își declara Lev, dar ajunge să plângă cu amar în urma prietenului care moare în brațele sale. Fetele găsite în cabana din pădure sunt speriate de cei doi tineri, știind că le puteau face aproape orice, însă îi găzduiesc și alături de ei scapă de soldații naziști. Viki și colegii săi îi privesc cu dispreț pe ceilalți, dar fata se va întoarce după război la evreul cu nas mare pe care nu l-a plăcut nicio fată. Astfel, componenta post-ironică reușește să armonizeze frânturile discursului și să transforme o poveste a modernității într-una a postmodernității, pentru că există ceva care contează pentru personaje mai mult decât cinismul ironic; empatia umană și sinceritatea condiției în care se află aceștia.

Benioff reușește să miște o masă atât de mare de oameni prin organicitatea stilului său de a nara, dar și prin sinceritatea glumeață a prozei sale. Este surprinzător și spontan, oferind șansa multiplicării poveștii din spatele Orașului Hoților, al cărui succes se datorează și mass-mediei, ori prin alre forme de promovare artistică; filme și jocuri. Este romanul unui narator talentat, dar mai mult al unui om care reflectă sincer, amuzându-se, povești de viață.