Ce zi e astăzi, Doamne?

Aștept Crăciunul ori Învierea Ta?

Ce e cu ceața asta, de nu se vede-n zare?

De ce n-aud nimica, de parcă ai fi murit? De parcă lumea întreagă ar fi țipat la mine

Și în urechi îmi țiuie doar amintirea ei?

M-am cățărat pe bordura ce susținea gardul metalic și m-am întins spre stânga, până am ajuns la butonul de acționare a porții. S-a auzit un bâzâit scurt, iar eu am sărit jos și am împins în barele reci de metal. De cealaltă parte a gardului, cineva mi-a strigat să nu las poarta să se închidă la loc. Era un tânăr pe bicicletă, cu cutia pătrățoasă roșie în spate. La ora asta? E aproape două noaptea. Se mai fac livrări? L-am așteptat. Și-a luat avânt și a încercat să coboare așa, călare, treptele abrupte ce duc în stradă. O încercare îndrăzneață, având în vedere înclinația lor și vremea de rahat din noaptea tristă de decembrie. Nu a nins, în schimb e o umezeală cleioasă care a lipit frunzele putrezite de asfalt.

S-a dezechilibrat, roata din față s-a strâmbat amenințător, dar, cumva, a reușit să se redreseze în ultima clipă. Când am ajuns în dreptul lui, am observat că ținea în mână o sticlă de Ursus. Am admirat în sinea mea numărul de echilibristică și am zâmbit, căci mi-a venit în minte bancul acela cu scoțianul care avea în buzunar o sticlă de whisky și care, tot așa, cade de pe bicicletă, iar când simte ceva umed pe pantaloni, spune "sper că e sânge".

M-a întrebat dacă e cu capac twist, că nu își dădea seama. "Nu cred că se mai fac dintrastea", mi-a zis și m-a rugat să mă uit, să-i confirm. Atunci i-am văzut chipul de aproape. Nu era pakistanez sau filipinez. Era de la noi. Blonziu, slăbănog, cu o barbă a la James Hatfield. Să fi avut până-n treizeci de ani, dar nu mai puțin, vreau să spun că nu era chiar foarte tânăr. "Nu e cu capac twist, încearcă cu o brichetă sau o cheie", i-am zis. Mi-a mulțumit și am auzit în urma mea fâsâitul capacului eliberat și zgomotul făcut de cerculețul nărăvaș de tablă căzut pe asfalt.

Am coborât în grabă șirul de trepte și m-am urcat în mașina care pâlpâia gălbui din luminile de avarie. Când să pornesc, îi văd silueta în dreptul geamului. Ne-am privit câteva secunde și am plecat fiecare pe drumul lui. Eu cu gândurile mele, el cu ale lui.

Ce ne unea, ce ne despărțea? Care o fi fost povestea lui? O avea familie, copii? Sau trăia singur în vreo garsonieră insalubră colcăind de gândaci? Și de ce mă rog, îmi treceau gândurile acelea marxiste prin cap, în fond, fiecare alegem cum să ne trăim viața, nu-i așa?

Căci, istoric vorbind, o diviziune din ce în ce mai accentuată a muncii duce la creșterea producției și a comerțului, la dezvoltarea capitalismului. Se știe asta încă de pe vremea sumerienilor, ce mama naibii! Și Durkheim era de aceeași părere, ba mai mult, credea că diviziunea muncii nu e doar un fenomen economic care aduce prosperitate, ci și că are un puternic caracter moral. Oamenii își diferențiază specialitățile cu scopul de a diminua competiția și de a coexista în armonie. Carevasăzică, eu și cu Hatfield ăsta de la Tazz coexistam în armonie. Și totuși, ceva nu se lega. Ora târzie și look-ul aparte mă făceau să cred că acest tânăr era diferit față de cei care aplicau cu stoicism filosofia prosperității.

Pe de altă parte, simțeam că întâlnirea noastră nu fusese întâmplătoare. Felul în care m-a privit prin geamul mașinii... S-a aplecat în mod voit și m-a fixat prin sticla aburită, ca o stihie a nopții, un mesager trimis de cine știe cine, care parcă mi-ar fi spus "vezi că nu se termină aici".

În noaptea aceea am visat-o pe mama. Am visat-o așa cum o visam imediat după ce murise. Că venea acasă din oraș, cu sacoșele pline de bunătăți. Sau că mă suna pe telefonul fix. Ridicam receptorul de ebonită și glasul ei obosit răzbătea de departe. Îmi spunea că vine acasă. Mă bucuram și credeam că doar visasem că murise. După o vreme îmi spunea că trebuie să plece și atunci mă trezeam din vis cu o durere care îmi sfâșia pieptul.

O visam de cele mai multe ori în apropierea Paștelui sau a Crăciunului. Apoi, vizitele ei s-au rărit. O simțeam din ce în ce mai obosită. Și vocea îi devenea tot mai slabă, ca și cum acele călătorii de dincolo o consumau enorm.

În ultima vreme mă vizita tot mai rar. Se întruchipa cumva din alți oameni ce îmi apăreau în vis, luau chipul ei ori știam doar că e ea, ca apoi să se topească în alte personaje cunoscute.

Numai că, noaptea trecută, cea în care am avut întâlnirea neobișnuită, am visat-o din nou, așa cum o visam la început. Am deschis ușa și am văzut-o cum urca scările, tânără, tunsă scurt, cu ochii ei mari și căprui privindu-mă blând.

A intrat în casă și a privit în jur. Era cu mine, acolo și parcă nu plecase niciodată. "Bine ai venit, Scorpionașule!", i-am zis, așa cum o alintam după zodia în care era născută, dar s-a mirat amuzată și mi-a spus că nu își mai amintea acest detaliu. Apoi, încet-încet, ca de fiecare dată când se întorcea, viața începea cu atâta putere în sufletul meu, încât credeam, a câta oară, că moartea ei nu fusese decât un vis urât. Ne zâmbeam, ne țineam de mâini și ne povesteam.

La un moment dat a bătut cineva la ușă. Mi-am amintit. Era instalatorul pe care îl așteptam să repare țevile din baie. Acum, că era și mama cu mine, nu prea aveam chef de el. Dar nu-l puteam refuza. Of, visele mele recurente cu baia. Tot timpul visez că, ba se inundă, ba schimb vasul de wc, ba schimb faianța. De multe ori visez acea încăpere așa cum era în copilărie, urâtă, friguroasă, cu vopseaua veche și coșcovită până la jumătatea peretelui, delimitată cu o dungă subțire de partea de sus dată cu humă.

Când am deschis ușa, l-am recunoscut. Doar că acum purta o salopetă albastră și în mână avea o trusă de scule roșie pe care scria Tazz. A intrat fără să aștepte invitația și s-a dus glonț la baie, că și cum ar fi știut casa pe de rost.

"E instalatorul", am bâiguit eu către mama, dar se pare că se cunoșteau, căci a zâmbit către el și mi-a zis:

"Da, știu, dragul mamii. Și e foarte priceput. Repară multe chestii."

În acel moment, un gând ca un sfredel mi s-a înșurubat în minte. Dureros și încăpățânat, ca un burete care șterge tot. Am realizat că visez. O priveam pe mama în ochi și tremuram de teamă. Am apucat să îi mai spun doar "credeam că nu ai murit", după care chipul ei senin s-a estompat și a dispărut. Am așteptat cu ochii închiși, încercând să o chem înapoi, dar nu a mai venit și puțin câte puțin lumina dimineții a pătruns în cameră. M-am trezit în lumea mea reală, mai trist ca niciodată. Am rămas câteva clipe cu ochii pe geam, privind la copacii golași aplecați de vântul de decembrie. Pe unde o umbla, oare, Hatfield cu cutia lui roșie, plină cu vise?