Defne Suman, Tăcerea Șeherezadei, trad. Irina Bojin, Humanitas Fiction, 2024

În septembrie 1922, orașul Smirna, astăzi Izmir, ardea. Parte a Imperiului Otoman, apoi administrat de Grecia după căderea acestuia, între 1919 și 1922, orașul a fost recâștigat de turci și părăsit de trupele grecești. Această schimbare de forțe a culminat cu "marele incendiu din Smirna", ale cărui cauze rămân necunoscute până astăzi.

Acesta este fundalul pe care Defne Suman își construiește povestea: un oraș dezbinat, în flăcări, o existență pe cale de a se dezintegra. Iar în acest oraș, destinele a trei femei din generații diferite se intersectează într-o succesiune de evenimente răscolitoare. Juliette Lamarck, cosmopolită și frivolă, dornică să guste viața din plin, renunță rapid la doliul impus de moartea soțului, ceea ce Edith, fiica ei, nu îi va ierta niciodată. Retrasă, schimbătoare, dependentă de hașiș, viața acesteia se schimbă atunci când îl cunoaște pe Avinash Pillai, spion indian, absolvent de Oxford. Dincolo de casele impunătoare, într-un cartier modest, Panagiota își trăiește prima iubire și primele deziluzii. Iar Șeherezada, vocea povestitoare, învăluie totul în reflecțiile sale despre acea lume apusă, mărturisindu-și treptat adevăratul nume.

Tema principală a romanului scris de Defne Suman este aceea a pierderilor de tot felul (un loc îndrăgit, o casă, o iubire, inocența, identitatea), cărora le urmează un gol ce nu mai poate fi niciodată umplut. Personajele se lasă consumate de acest gol, iar evoluția lor, cu o singură excepție firavă, devine previzibilă, ceea ce lasă impresia că autoarea a explorat doar suprafața structurilor lor psihologice, în favoarea construirii unei atmosfere memorabile. Scriitura ei cuprinde descrieri tulburător de frumoase, aproape poetice, și imagini vii, care te țin agățat de cadrul poveștii. Cea care mi-a rămas iremediabil întipărită în memorie este aceea a tăcerii clopotelor din dimineața zilei incendiului și a preluării puterii de către turci, tăcere de rău augur pentru locuitorii greci și orașul în care și-au clădit viețile de generații. Clopotele nu mai bat, zvonurile îi neliniștesc, dar nimeni nu are curaj să dea glas fricii, doar un presentiment difuz îi face să se gândească o clipă la lucrurile bune pe care le au, în timp ce privesc marea, iau masa împreună sau râd cu copiii lor.

Pentru mine, Tăcerea Șeherezadei rămâne un roman de atmosferă, o ficțiune istorică scrisă cu mult șarm, în care te poți pierde fericit într-o zi ploioasă, dar care nu provoacă cititorul prin profunzimea sau metamorfoza personajelor.

"Ceva mai jos, portul era cufundat într-o tăcere mormântală. Imaginea docurilor tăcute îți dădea fiori, căci locul era de obicei animat, un adevărat haos cu hamali gălăgioși, lăzi înșirate de la depozite până la mare, saci cu smochine, atât de mulți că nu puteai face doi pași fără să te împiedici de unul, cămile cu clopoței la gât, măgari, cai, căruțe și negustori din toate țările pământului. Luna se ascunsese după nori și, sub felinarele neaprinse, marea întunecată, unduitoare, părea să reflecte neliniștea care cuprinsese orașul în noaptea aceea. De trăsuri nici vorbă."