— Și de ce nu poți să ți le duci singură la reparat, Jo? De ce trebuie să fac eu asta?

— Pentru că...

Ioana mormăie ceva și intră în baie, probabil ca să-și aranjeze vreo șuviță zbanghie, să-și întindă mai bine fondul de ten, ultimele retușuri. Virgil speră să iasă amândoi din casă în cinci minute, altfel traficul spre Livadaru corporatist o să fie un iad și mai iad; nevastă-sa o să-și ia bobârnace în agenție că n-a pontat la timp și pe urmă tot lui o să-i scoată ochii.

— Tu ești mai descurcăreț cu chestiile astea… În plus te-nvârți mai repede cu mașina, pledează ea înfundat, de dincolo de ușa băii.

Virgil dă ochii peste cap, calculând cam cât o să-i ia până ajunge la mama dracului, în fieful mulținaționalelor; și de acolo înapoi, în centru, la CerSoc.

— Știi că țin la sandalele astea… Chiar nu mă-ncalț cu altceva la rochia-biju, adaugă Ioana, ieșind din baie.

E cam palidă, în ciuda machiajului, observă în treacăt Virgil. Și are o privire cumva rătăcită pe sub pleoapele pudrate discret cu ceruleu.

Pe vremea cealaltă, cârpacii aveau o pâiniță de mâncat. După dezgheț, mai ales. Politrucii au început să-nchidă ochii la tot felul de necooperativizați, așa că-n orice fund uitat de țară găseai breslași la liber. Cizmari mai ales. Câte-un meșter la fiecare două străduțe, prin piețe, în cotloane întunecoase, în curți de mahalele – să gâdile fudulia întâiului pingeluitor al țării. Oamenii necăjiți puteau să-și răspeticească încălțămintea ponosită pân-o ciuruiau de tot, ca pe ciorapi. Meseriașilor li se ducea imediat vestea din gură-n gură. Dar și alții, calfe mai neisprăvite sau peticari "reconvertiți"… Toți găseau de meșterit câte ceva. Îi zăreai printr-o poartă deschisă, pe geamul năclăit al vreunei maghernițe. Băgau calapoade în pantofi cu scârț de purtat la nunți și înmormântări sau ciocăneau flecuri, cu florile de cuie prinse între buze, gata să le înghită. Cel mai des încleiau tălpi, ungeau vinilinul înțepenit al ghetoaielor comuniste, dădeau găuri cu sula pentru niscai șireturi. Mie cel mai mult îmi plăcea unsoarea puturoasă de la Guban cu care se dădeau hârbuții mâncați de câini, "șcrambi" le ziceam. Și pe-urmă mai erau tot felul de pomezi aduse de-afară pe sub vreo punte de vapor. Vorba aia, din casă dădeam imediat în Bulevardul Castanilor, fostă Calea Palicarilor, și de-acolo imediat faleza, fluviul, colea portul și marinarii cu… bunătăți. Știe mandea de-astea, că doar pe mine mă trimitea unchiu-meu la "abordaj".

— Și… la ce atelier să mă duc, Jo? E vreun loc pe undeva prin centru?

— Nț, face Ioana cu ochii proptiți într-un vapor de merțan alb de pe banda din dreapta.

E al doilea roșu la același semafor, probabil o să-l prindă și pe-al treilea; înaintează cu frâna de mână trasă, bară la bară. Virgil oftează iritat. Ioana îl fură scurt cu coada ochiului, apoi se întoarce la forfota pestriță de dincolo de șirurile de mașini.

— Dar la noi în cartier?

— N-am văzut niciunul, răspunde ea abrupt. Iar alea care-or mai fi, prin cotloane și maghernițe, sunt… sinistre.

— Adică? insistă Virgil.

— Întunecoase. Cu gioarse puturoase, claie peste grămadă. Iar cizmarii…

— Nu-mi spune: niște ageamii cu toții, completează acru Virgil.

— Și dubioși, continuă ea ignorând ironia. Cine știe ce foști pârnăiași…

— Parcă ziceai că n-ai văzut niciunul, se irită Virgil, cu ochii la un motociclist care abia se strecoară pe lângă Skoda lui, cât pe ce să-i scrijelească portiera.

— În fine, te descurci tu cumva, ca de obicei…, își îndulcește ea tonul într-o șoaptă. Sâmbătă. Cununie. Rochie. Sandale. Știi tu…

Virgil știe de-acum. O să dureze o veșnicie până ajunge la job. Noroc că azi nu are vreo prospecție de făcut, nici chestionare de teren. Trebuie doar să predea un raport, care și ăla-i aproape gata. Dacă nu apare altă urgență, vorba Ioanei, ar avea timp de umblat pe net și prin vânzoleala orașului după un "cizmar". Cuvântul îi sună în gând oarecum nepotrivit. I-ar fi plăcut ceva generic, cum ar fi… "cavaf", ca-n alte vremuri. Sau foarte aplicat – de ce nu "săndălar"? O mașină claxonează prelung în spate și Skoda lui țâșnește în trombă.

❠Când am deschis ușa, bunica m-a înhățat de-un umăr și m-a tras înăuntru, în casă.

— Pe unde mi-ai umblat, drac de Nica? s-a oțărât la mine. Era să mor, te-am căutat și-n gaură de șarpe!

Am băgat capul între umeri și-am înghițit în sec. Gata, începea frecușul…

— Să mă faci tu să umblu din vecin în vecin ca o smintită! Să-mi albească ochii tot uitându-mă pe fereastră după tine…!

Uram s-o văd pe bunica furioasă. Și n-o suportam când îmi spunea Nica. Nici Ionica nu-mi plăcea.

— … La nenea Gelu, care mi-a zis multe povești, am îngăimat eu cu un firicel de sfidare.

Îmi citea și ea tot felul de basme și speram că asta o s-o mai îmbuneze.

— Mi-a zis-o pe-aia cu cizmarul care avea o carte veche cu vrăji și când incanta din ea pantofii din prăvălie începeau să danseze noaptea de capul lor…

Bunica îmi asculta turuiala, cu ochii bulbucați. Apoi, din senin, mi-a trosnit un dos de palmă de m-a lipit de perete. Mi-a pierit orice chef de răzvrătire, de-aventură, de povești… Tot s-a frânt în mine. Știu că m-am lăsat pe vine scheunând. Bunica mă străpungea cu-o uitătură cruntă.

— Cine-i nemernicu’ ăsta? Unde dracu’ ai fost? a urlat gâtuit, mai să-i crape vreo venă.

Ce făcusem eu nu era te miri ce, scăpasem mișelește de sub paza ei de cerber… Dar, altfel, nu mă știam vinovată cu nimic.

— Chiar pe Școlilor, strada noastră, m-am tânguit printre icnete de plâns. În casa de peste drum.

Dacă te aplecai puțin în balconul nostru de la doi, se vedea un acoperiș de țiglă și un ditamai gardul. Era singura casă împrejmuită cu niște stânjeni de uluci, de nu se vedea curtea și mai nimic din șandramaua cu dependințe. Țin minte și-acum: avea numărul 84, scris cu alb pe un pătrățel de tablă portocaliu, deși înaintea ei era numărul 16 și după, venea 18, ambele cu indigo pe alb.

— La moșu’ cizmaru’, m-am smiorcăit eu, crezând că asta o s-o potolească.

În loc de asta, bunica s-a făcut mai pământie. Și-a căscat gura știrbă parcă să mă înghită, nu alta!

— A făcut… ceva? m-a întrebat tremurător.

Ochii cu cataractă îi scăpărău fioros.

— A… pingelit. Da’ s-a oprit din treabă și mi-a dat niște… Ver-ka-de.

— Hă?

— O cioco… de pe-afară.

Bunică-mea a tras aer în piept și s-a pornit iar, cu scuipați:

— Știi ce era să pățești? Știi ce le face spurcăciunea asta fetițelor proaste ca tine? Le ademenește cu biscuiți și prăjiturele și…

— Nu m-a demenit cu nimic. Și ce-i spurcăciunea? Și de ce mă faci proas…?

— Le unge cu cleiuri de-ale lui! a tunat bunica, învinețindu-se la față. Cu degetele lui butucănoase și împuțite… le face nefăcute, de nu mai sunt fetițe după aia. Și pe-unele le ciopârțește și le pune la sărat în poloboacele din curte!

Am căscat ochii la ea, cu boceala făcută nod în gât.

— Și de toate belelile îl scapă jigodia aia de frate-său, c-a ajuns mare ștab prin partid în Capitală! Bunică-mea își vărsa focul mai departe, eu doar cu gândul la… nu știam ce-s alea poloboace.

— A batjocorit o groază de fetițe! Și de băieței, am auzit-o șuierând mai printre dinți.❝

"Dispensarul de încălțăminte" sună interesant și e oarecum aproape de Institut – din bulevardul Colonadei are de traversat două străzi paralele, apoi cotește pe Codrescu și iese fix în piațeta Turnului de Apă, acolo-i stabilimentul… Virgil citește niște review-uri scrise de oameni aparent mulțumiți sau plătiți să pară așa. Apoi vede că încălțămintea trebuie lăsată la atelier pentru a fi mai întâi diagnosticată. În plus, par să dea pe-afară de comenzi, reparațiile pot dura până la o săptămână. Văr-su își pune pirostriile peste trei zile, așa că n-are vreme. Mai caută. "Încălțări cu ștaif" promite promptitudine și e pe lângă Hala florăreselor, la vreo patru kilometri de casă. În fotografia postată pe site se vede un colț de stradelă aerisită și o casă veche cu un nivel, la parterul căreia e "cizmăria". Virgil ridică dintr-o sprânceană. Formează numărul de telefon afișat pe ecran ca să se audă cu meșterul pentru detalii. Dar știe deja că acolo o să se ducă. În ciuda obiectelor care maschează excentric intrarea în atelier. Sau poate tocmai din pricina lor: o motocicletă Harley și un costum de samurai.

Io mi-am deschis cizmăria târziu, abia când s-au băgat programe UE pentru "inițiative gospodărești". Atunci s-au deschis ateliere ca ciupercile. Cum era cântecul ăla: "M-apucai de cizmărie / Cea mai tare meserie…"? Și cum s-au deschis, s-au și închis. Întreprinzătorii nu-și scoteau pârleala – cu cât ar fi trebuit să dea pe reparații, necăjiții își luau o pereche de adidași din Dragonul Roșu, botine și șlapi din primul outlet sau de la piață. Nemaivorbind că unii meșteri… numa’ patalamaua sau firma de pe ușă era de ei, niște nepricopsiți care n-avuseseră de la cine să fure meserie. Io aveam ceva chiverniseală rămasă de la babacu’, ori pusă deoparte de mine din salar. Și eram "pe treabă". Prinsesem o mulțime de trucuri cizmărești de la unchiu-meu, că stăteam cât erau verile de lungi mai mult prin maghernița lui cu încălțări. Dacă nu dereticam sau nu umblam cu comisioane, mai lipeam cu prenadez o sanda, mai băteam câte-un flec. Și, în rest, ochi și urechi la meșter: "acum băgăm cleștele cu fălci îndoite, pentru asta trebe ciocănelul cu vârf curbat, dăm găuri c-o sulă mai groasă, merge și preduceaua, prindem bine ocheții…" Ani buni, după ce mă luase taică-meu în Capitală, abia așteptam să se termine școala ca s-o tulesc înapoi la Dunăre. La muncă, de fapt, în atelier. Meștereala asta mi se potrivea ca unsă. Am prins în doi timpi rostul sculelor mari și mici, apoi mi-a plăcut de când mă știu lucrul cu mâinile. Mă dau și-acum în vânt după mirosul înțepător și leșios de adezivi, pomezi, marochin. Eram deja o calfă destoinică. Unchiu-meu tot spunea că-mi lasă mie coșmelia aia. Apoi a pățit… ce-a pățit. Imediat după ’89. I-au dat târcoale niște milițeni în civil, polițai de-acum, și până la urmă l-au săltat. Pe urmă, taică-meu mi-a găsit de lucru în Capitală, ca să nu "vagabonțesc", zicea el. Gardian. Am făcut cam toate târnele din împrejurimi. Și beciurile poliției de prin centru, până s-au desființat. Într-o vreme am trecut și pe la escortă-deținuți, dar acolo era prea mare bătaie de cap. În fine… am terminat devreme cu păzeala și, na, acu’ ciubotăresc de dimineață până seara. Ba am învățat-o și pe nevastă-mea, ca să lucrăm la patru mâini. Șmecheria e că nu refuz nimic… Fac și "tuninguri" pentru snicărși și orice scrânteală se mai cere.

❠Greu i-au mai trecut bunică-mii pandaliile, zile-n șir mi-a tot suflat în ceafă ca o zmeoaică. După o vreme mi-am făcut curaj să mă apropii iar de curtea lui nea Gelu. Am deschis poarta din uluci cu grijă, să nu scârțâie. În curte, abia te strecurai printre tot felul de gioarse scoase din casă, de care bătrânul pesemne nu se-ndura să se despartă de tot… Picioare de scaune julite, mescioare putrezite care se sfărâmau la prima atingere, cratițe din tuci arse, lopeți, săpăligi și-alte unelte parcă toate de pe vremea lui Doja… Erau acolo și niște butoaie cu șipci desprinse (poloboacele bunică-mii), acoperite cu piei uscate de vițel. M-am tupilat cu grijă până la geam, pe lângă zidul scorojit, cât pe ce să răstorn o cutie de carton plină ochi cu jucării stricate. Țin minte și-acum tractorașul roșu mâncat de rugină, din vârful mormanului, și mai ales capul de păpușă arădeanca, din cauciuc, care mă fixa cu un singur ochi albastru. M-am înălțat puțin pe vârfuri ca să văd în atelier. Deasupra geamurilor năclăite erau niște oberlihturi pe jumătate rabatate, așa c-am încremenit și mi-am tot ținut răsuflarea de frică să nu m-audă dinăuntru. Nea Gelu pingelea de zor la măsuța lui, într-o lumină chioară de veioză, aprinsă și pe timpul zilei. La un moment dat, s-a ridicat și s-a dus într-un colț de cameră întunecos de-a binelea. Mai mult am ghicit că acolo era taburetul cu trei picioare pe care stătusem și eu. Acum stătea cocoțat pe el un băiețel firav. L-am recunoscut de la locul de joacă, de prin vecini, nu-i știam numele, da-i ziceam Pârșu, că avea o față ascuțită și două mărgele de ochi sperioși de șorecuț. Gelu a început să-și treacă palma într-o alintătură prin părul băiețașului, și ăsta s-a tras iute mai într-o parte. M-am gândit la mâinile cizmarului, nu le vedeam prea bine, nici nu mi le mai aminteam clar, mai degrabă așa cum mi le descrisese bunică-mea: niște cazmale bătătorite și unsuroase, cu degete boante. Apoi Gelu a dispărut câteva clipe din cameră. S-a întors c-o plasă transparentă, burdușită cu bomboane în ambalaje fistichii și lucitoare cum nu mai văzusem. I-a întins un pumn plin lui Pârșu, care le-a primit cu ambele mânuțe, dar tot cu fereală.

Nene Gelu, acu’ io chiar tre’ să plec… l-am auzit pe-ăla mic milogindu-se. Mă chelfănește rău mama...

Da’ vii mâine iar, a zis apăsat Gelu. Ca să, știi tu, mai povestim una-alta, ne mai ținem de urât...❝

Virgil trece pe sub bolta din iederă și glicină, de care sunt agățate lampioane zburătoare în culori zănatice. În stânga, sprijinită de zidul casei ca în poza din reclamă, motocicleta. Un Harley veritabil. În dreapta, un butoi din lemn, cu un snop de imortele vârât în el. Intră în vestibul și se ciocnește de samurai: costumul de pe site e tras pe un manechin imberb, mai potrivit pentru vreun Brioni dintr-o vitrină centrală. Între degetele rozalii are proptită o katana, probabil imitație. Înăuntru, un atelier tip vagon, în spate de tot un blat, iar dincolo de ăsta, cizmarul. Are spre 60, poate și mai bine, păr sur, frezat spiky, și ochelari cu ramă metalică lunecați spre vârful nasului. Continuă să întindă pe șan căputa unui loafer bărbătesc în timp ce-l fixează pe Virgil cu-o uitătură spălăcită.

În dreapta încăperii, tronează un cufăr vintage și un coș imens din răchită plin cu marchitănii și alte brizbrizuri nedefinite: argintărie mătuită, ibrice din aramă coclită, ceșcuțe ciobite, bibelouri crăpate, goblenuri împăturite. Într-un cuier din stânga atârnă o cască militară românească, o bonetă pământie sovietică și o pereche de cătușe cu druguri din fier. De niște sfori întinse cu o palmă mai jos de tavan, sunt agățate fâșii de piele tăbăcită, iar printre ele plăcuțe cu nume de străzi străine. Virgil, ținând într-o mână plasa în care duce sandalele Ioanei îmbrățișate în poziția 69, face ochii roată împrejur, buimăcit.

— Așteptați-mă puțin să termin de lărgit pantofii ăștia și vă iau…

În sfârșit, lângă blatul de cizmărie, o etajeră înaltă plină cu mocasini, bocanci, saboți, ghete sport, pantofi cu toc cui, sandale, tot felul de încălțări corect împerecheate și aliniate disciplinat la margini de rafturi.

— Toți care trec pe-aici se minunează de harababura de la mine. Da-mi place să adun tot felul de amintiri din locurile pe unde călătoresc... Și de la noi, și de pe la alții. Știți că afară există prăvălii de suveniruri second-hand? Pe unele mi le mai aduc și clienții. O mulțime de lucruri strânse în… vieți de oameni.

— Ați putea să vă faceți colecții pe domenii, zice Virgil, nu-și dă seama nici el dacă ironic sau doar tulburat. "Hobby sau hoarding agresiv?", îi trece prin minte.

— Păi… am deja. Ce vedeți aici nu-i nimic. Dacă o s-aveți puțin timp, vă arăt și piesele de rezistență. De fapt, grosul colecțiilor mele. Pentru mine a fost noroc chior casa asta boierească. Dar luați loc, până…

Cizmarul îi indică un taburet cu trei picioare, în dreptul cuierului cu relicve de război.

— Aveam și-un fotoliu, dar s-a paradit. Sper să stați destul de comod.

Virgil se așază grijuliu, cu punga-n brațe. Încearcă să ocupe cât mai puțin loc și să nu facă mișcări bruște.

— Sper să nu vă las o impresie greșită. Biblia mea e asta.

Cizmarul arată către etajera cu încălțăminte. Apoi, ridicând pe rând niște scule de pe blatul din față:

— … Și astea: cleștele cu fălci îndoite, ciocănelul cu vârf curbat, preduceaua.

— Cea mai tare meserie, îl înțeapă discret Virgil.

Aerul stătut impregnat cu praf, izul de tăbăcărie și-ncă unul, mai ascuțit, pe care nu-l recunoaște, îi dau amețeli.

— Chiar așa și e, răspunde prompt cizmarul. "Oltdez pur".

— Poftim?

— Adezivul pe care-l folosesc. Unora le face rău damful. Puteți să vă mai învârtiți puțin pe-aici, mai aruncați și-un ochi… Trece și timpul mai repede.

— Lăsați, zâmbește cam acru Virgil.

"Învârtitul" chiar nu e o opțiune în cizmăria aia pe post de depozit, sau invers.

— Mai bine-mi povestiți…

— Cum m-am apucat de colecționat? Sau de reparat?

— De cizmărie.

— O am în sânge. Am moștenit-o de la unchiul meu, el m-a învățat tot ce știu. A murit între timp… Mie mi-a plăcut totdeauna să muncesc cu mâinile. Eu am avut și-o altă meserie, dar… m-am întors la ce era mai pe inima mea. Știți, cizmăria-i boală grea. Și nu se uită, cam ca mersul pe bicicletă.

Vorbește încontinuu, verzi și uscate, aproape fără să-și tragă sufletul. În timp ce Virgil începe să-nghită în sec tot mai des. Trage aer adânc în piept, mare greșeală, căci izul înțepător îl izbește în stomac. Se uită la marafaturile aiuritoare care-l împresoară și observă o cutie de carton lipită de perete. În ea, un morman de jucării care-și mâncaseră de mult mălaiul: mașinuțe de curse, locomotive, păpuși comuniste din plastic, unele dezmembrate, altele fără păr sau ochi, marionete din sfoară, chiar și un Pinochio de lemn, cu nasul aproape desprins.

— Aveți copii? întreabă într-o șoaptă, încercând din răsputeri să-și alunge greața care-i urcă prin gâtlej.

— Nțț… Mi-ar fi plăcut să am, dar nu s-a potrivit. M-am gândit târziu la însurătoare, oftează cizmarul. Poate-ar trebui totuși să...

Da, lui Virgil i-ar prinde bine o gură de aer, dar l-a prins o toropeală ciudată care-i face picioarele de cârpă și-l ține pironit de taburet.

— Gata, am terminat! îl anunță cu vioiciune cizmarul.

Când se și ridicase din spatele blatului? Era deja în picioare, lângă raftul cu pantofi aliniați la milimetru.

— O să m-apuc imediat de încălțămintea dumneavoastră, dar acum cred c-ar fi bine să vă mișcați puțin. Vă arăt colecțiile de la subsol, trebuie neapărat să le vedeți. Sunt mai pe… specific.

— Ghetuțe cu toc roșu? Cizme de călărie à la Wellington? Sandale Ghandi? Pantofi albaștri din piele întoarsă…? turuie cam în dodii Virgil.

Cizmarul face o grimasă care se vrea zâmbet, dar ochii spălăciți au o lucire bizară. Cu o mișcare energică, trage deoparte pantofarul înalt, dând la iveală o ușă. O deschide larg. Dincolo de prag, o mulțime de trepte înguste care coboară, și tot coboară. Ăsta-i ultimul lucru pe care-l vede Virgil, înainte să se prăbușească printr-un tunel întunecos…

O apăsare pe umăr. Ceva îl clatină încetișor. Virgil tresare, mijește ochii.

O femeie îi întinde o plasă.

— Gata, am terminat sandalele. Nu-i bai, ați ațipit. Oți fi obosit, zâmbește ea.

Are riduri adânci în dreptul ochilor, dar zâmbetul încălzește în jur. Din părul strâns într-un coc dezordonat, îi atârnă pe frunte și obraji câteva șuvițe cărunte.

Virgil se ridică brusc în picioare.

— Dar, parcă…

— Soțul meu a trebuit să plece urgent cu o treabă. Am lucrat eu în locul lui, sper să fiți mulțumit.

Același zâmbet, chircit acum într-un rictus.

— E bine, vă plac?

Virgil se uită cu un ochi la sandalele cu tălpi noi, le simte și căldura prin punga transparentă. Cu celălalt caută frenetic de jur împrejur. Ușa spre subsol (sigur era o ușă?) e obturată din nou de etajera masivă plină cu pantofi. Bricabracurile din jur sunt toate la locul lor, așa cum le-a văzut la început.

— Bărbatu-meu, maaare colecționar… De tot felul de prostii.

— E bine că aveți și-o pivniță unde să le depozitați.

— Dar n-avem, de unde ați scos-o pe-asta? Dac-ar fi să ne mutăm de-aici, ar trebui să aruncăm tot. Nu se mai oprește din comandat pe internet. Apoi, ne mai trimit suveniruri și copiii noștri. Mai rar vin ei în vizită…

— Aveți copii?

— Doi, au zburat de mult din cuib. Prin străinătate, fiecare la casa lui deja. Bărbate-miu visează tot felul de călătorii, dar n-avem noi bani, nici timp… Da’ nu mi-ați spus, sunteți mulțumit de sandale?

Virgil se uită mai bine la ele, prin pungă. Dă din cap, sunt frumoase, cu toc cui, bretele semi-transparente, cu câte două perle mici aplicate pe căpută și pe ștaif, acum cu tălpi și flecuri noi, chiar nu și le mai amintește de-acum doisprezece ani. Îi întinde cizmăriței un teanc de bancnote, mult peste tariful afișat, aceasta dă să-i spună ceva, dar rămâne cu gura întredeschisă și un zâmbet uimit în privire. La ieșire, Virgil se ciocnește din nou de manechinul costumat în samurai. Traversează ușor amețit aleea de sub umbrarul cu glicină și lampioane zburătoare, întrebându-se dacă s-o sune pe Ioana. Nu, mai bine nu-i pomenește nimic de cizmărie. Îi face o surpriză și i le pune direct în șifonier, sub rochia-clopot ("biju, zice Jo") spălată, scrobită, pregătită pentru o nouă cununie.