Lumina puternică îmi irită ochii chiar și prin ochelarii de soare fără de care nu mă mai deplasez niciodată. Pereții sălii de repetiții sunt de un alb imaculat, astfel încât toată încăperea pare să fie un continuum de lumină plutind în spațiu, nelimitat de noțiunea timpului. Și, într-adevăr, asta este senzația pe care o ai când te afli aici. Fără ferestre, înconjurat doar de albul nesfârșit și de reflecția proprie din oglinzile înșirate pe unul dintre pereți. Ce avea sa fie mai intimidant? Obsesia rezultând din examinarea constantă a propriei imagini sau dezorientarea absolută în spațiul acela totodată îngust și necontenit? Pe vremea când mă pregăteam de debutul nostru mă simțeam pierdut, ca și cum nu aș fi putut vreodată să umplu acea goliciune cu ardoarea, hotărârea, dar mai ales cu talentul de care avea nevoie. Mă simțeam neadecvat. Acum mă uit în jos și văd urmele negre ale adidașilor altor interpreți amalgamate de-a lungul anilor care ies în evidență pe albul podelei. Fizic n-am reușit să-m las amprenta, având în vedere nenumăratele renovări care au avut loc de atunci, dar nu glumesc când spun că dacă mă străduiesc reușesc să aud iarăși respirația mea grea de acum zece ani, după o sesiune de antrenament de șase ore pe stomacul gol. Și nu doar asta, dar încep să simt din nou cum toată dorința de a supraviețui, de a persista, se scurge în litrii în transpirația de pe trupul meu. Poate că talentul pur nu l-am avut, dar încăpățânarea și vrednicia, ba chiar și nerușinarea au fost de partea mea, ele m-au ajutat să ajung unde sunt.

Îmi dau jos haina și ochelarii, le pun pe scaunul din colțul sălii și încep să mă mișc ușor, nu acord multă atenție detaliilor, ci mă bucur să mă aflu în mișcare și să-mi simt trupul cum se destinde, cum revine din nou la normal, căci normalul lui nu constă în ședințe îndelungate în săli de conferință sufocante cu reprezentanții casei de discuri, nu, ăsta este normalul lui. Mișcare continuă, altfel mă simt de parcă aș sta pe ace. Managerul mereu mă dojenește pentru că frământ din picioare la întâlniri iar eu dau din umeri. Ce să fac, n-am stare. Acum când îmi urmăresc mișcările în oglindă, nu mai încerc să găsesc cusururi. Firește, trebuie să analizez fiecare mișcare, fiecare pas în parte. Dar acea agresivitate adolescentă a dispărut, perfecționismul meu înmuindu-se și transformându-se cumva pe parcursul anilor într-o eleganță subtilă.

Când dansez mi-e ușor să mă distanțez de împrejurimi, să mă pierd în ritm, n-am nevoie nici măcar de muzică. Din cauza asta nici nu aud ușa și nu îmi dau seama că a intrat cineva până când nu deschid ochii și fac contact vizual prin oglindă cu Dorin. Cine mă cunoaște bine și-ar da seama că șovăiesc puțin însă nu mă opresc imediat din dans. Îl văd cum închide ușa și arunc o privire către el cât e cu spatele, o fracțiune de secundă. Poartă o șapcă gri peste părul brunet și observ că are chică acum, i-a crescut părul dar se vede că nu se silește să și-l aranjeze. Nu-i văd fața prea bine sub șapcă dar bănuiesc că poartă masca lui impenetrabilă, nici urmă de zâmbet. E unsprezece jumate, începe Dorin. Vrei să rămâi închis aici, mă întreabă.

Mă opresc din dans. Înainte nu se supăra nimeni dacă te antrenai aici toată noaptea și mai aveai și program ziua următoare, încep eu. Acum văd că deodată ne pasă de sănătatea artiștilor, ce să spun. Și oricum, nu-mi spune mie că tu nu petreci fiecare noapte încuiat în studioul tău, îl iau în derâdere.

Până și asta a devenit o excepție. Multe s-au schimbat, răspunde Dorin. Sensul implicit fiind, evident, de când mi-am luat eu tălpășița. Măcar a avut decența să nu-mi spună că nu mai eram angajatul agenției lor, deci în mod foarte real, încălcam proprietatea. Te puteai baza pe Dorin că întotdeauna va încerca din răsputeri să-ți cruțe sentimentele.

Și urmează să se schimbe și mai multe, răspund, referindu-mă la faptul că în câteva săptămâni,  clădirea nu avea să mai fie locația agenției. Urmau să se mute într-o locație mult mai mare, în centrul orașului. Dorin mă examinează câteva momente și spune în cele din urmă, presupun că ai venit să te lași pradă amintirilor. Abilitatea lui Dorin de a-și lua timpul, de a se uita direct la tine si de a te citi dintr-o singură privire mereu m-a făcut să mă simt dezarmat, vulnerabil. Nici nu știu dacă mai făcea asta cu altcineva, dar eu mereu păream să cad victimă. Partea cea mai enervantă este că nu o făcea cu răutate, pur și simplu e o persoană neprefăcută, sinceră. Și când mă văd aici cu el, în sala asta în care ne-am dat tinerețea noastră în schimbul unui viitor mai bun, mă simt transportat din nou în trecut, acum zece ani când un Dorin mai mic, la optsprezece ani, se uita la mine aproape la fel cum se uită și acum. Cu mult mai multă experiență în domeniul muzicii față de restul, învățând singur să compună și să producă melodii de la vârsta de paisprezece ani, nu era niciodată impozant, dar avea o fermitate și o încredere în sine de care echipa noastră avea disperată nevoie, chiar dacă era pe jumătate forțată. De multe ori el a fost ancora noastră, un punct de reper. Nu doar pe plan muzical, ci și personal. El vorbea cu conducerea când nu eram de acord cu anumite versuri, el era cel care insista că aveam nevoie de o pauză, el s-a plâns la conducere că Luis și Manuel erau prea bolnavi pentru a participa la repetiții timp de douăsprezece ore pe zi.

Tot el mă urmărea și și-a dat seamă că nu mâncam, că-mi aruncam porția la gunoi când ceilalți nu se uitau. Înainte de fiecare repetiție îmi dădea un măr, fără să zică nimic, nici nu se uita la mine. După repetiții mă scotea la masă. Doar îmi făcea semn cu capul și ieșeam împreună în oraș iar pe drum eram amândoi tăcuți, unul lângă altul pe trotuarul de lângă râu, coturile noastre făcând contact în timp ce mergeam.

Din cauza asta am venit aici, îmi dau acum seama. Nu vorbesc doar de sala asta de repetiții, ci de studiouri, de sălile de conferință, de toată clădirea asta afurisită de care crezusem că am reușit să scap, dar iată că clădirile pot și ele să bântuie. Văd studioul în care ne-am înregistrat prima piesă, extenuați după nopțile nedormite. Îi văd pe Alex si pe Manuel pe cale să se ia la bătaie din cauza unor versuri de pe al doilea album al nostru, iar apoi îi văd pe canapeaua dinafara studioului, așezați la distanță însă evident plini de remușcări. Și mă văd și pe mine, ducându-i cafea lui Dorin în studio deoarece hiberna acolo toată noaptea, îi lăsam ceașca pe birou și el era atât de concentrat încât nu-și lua ochii de pe monitor, și totuși când deschideam ușa să ies, mereu auzeam un “Mulțumesc" șoptit. Mă întorc în timp la ziua în care Dorin m-a luat de braț și am ieșit din clădirea asta împreună când am aflat că tatăl meu era în spital, același tată de care fugisem toată viața, atunci în sfârșit alergam spre el. Nu voi uita niciodată mirosul înecăcios al spitalului, iar de atunci nu mai m-am plâns niciodată de mirosul de transpirație care inevitabil se forma după ce o grupă de adolescenți fuseseră închisă timp de zeci de ore într-o sală de repetiții. Măcar mirosul acela era rezultatul dorinței fervente de a supraviețui, era plin de viață, spre deosebire de mirosul putred din camera de gardă.

 Aici am copilărit, în clădirea asta mi-am scris prima piesă, oricât de jenantă este ea, aici am plâns de nenumărate ori că nu sunt suficient de bun. Aici am suferit, am dat tot ce am putut din mine, am renunțat la o viață normală, mi-am urât corpul și aproape că l-am distrus, l-am înfometat, l-am împins dincolo de limite. Aici am întâlnit cele mai importante persoane din viața mea, cei mai buni prieteni, familie. Și Dorin a fost martor la toate aceste trăiri. Nu pot să ascund nimic de el pentru că mă cunoaște, a avut timp mult să-mi învețe toate metodele de autoprotejare. Îmi cunoaște secretele. Iar eu stau și mă întreb, dacă sala asta ne-a adus împreună acum zece ani, oare poate și să distrugă distanța asta, tăcerea asta asurzitoare dintre noi? Sau nu mai avem nicio șansă, acum că urmele trecutului vor fi șterse definitiv, ca și cum nu ar fi existat vreodată?

[1] Preluat din poezia “We Have Not Long To Love" de Tennessee Williams. Traducerea mea: Aproape că și cea mai surdă șoaptă ar răsuna strident

https://www.poetryfoundation.org/poetrymagazine/poems/37994/we-have-not-long-to-love