S-au întâmplat și alte lucruri în acei ani. Pe unele Alexandru și le amintea bine, altele se șterseseră cu totul din mintea lui. Chiar și cele mai vii au început, după o vreme, să se decoloreze, ca un tablou bătut de razele soarelui. Stătea când în Câmpulung, când la bunici, și plecările lui nu păreau să aibă nicio logică, nu corespundeau vacanțelor școlare sau evenimentelor importante de peste an. Poate că era vorba de momentele în care rămâneau de tot fără bani, a încercat el, a posteriori, să-și explice. Uneori, plecările erau grăbite, maică-sa îl anunța atunci, pe loc: - Vezi că la 10 e rata de Vâlcea! Te duci la mă-ta mare. - Bine, hai, ce să fac?

I s-a întâmplat odată să ajungă la bunici și să nu-i găsească acasă. Era încă în școală, nu intrase la liceu. Pesemne că bătrânii nu știau de venirea lui. Oricum nu aveau telefon pe vremea aia. Cum ai fi putut să dai de ei? Închiseseră ușile, trăseseră cloțul. Nu încuiau niciodată casa când plecau; cine să le fure și ce să le ia? Și nu lăsaseră nici măcar foaie scrisă, așa cum făceau când știau că cineva trebuie să sosească și ei sunt plecați. Rupeau o bucată de irtie și scriau cu creion sau pix: Suntem la holdă, Suntem la fân, Am plecat cu șoala Lina la târg. Aveau un scris bătrânesc și tremurat, aproape că îi putea vedea stând la masă și scriind cu atenție, verificând apoi să se înțeleagă corect. Dar asta, oricum, nu se întâmpla prea des, că, în general, îi găseai prin gospodărie sau prin vecini.

Și totuși, în aceea zi de vară, Alexandru nu i-a găsit. Venise cu mâinile în buzunar, cum s-ar zice. Avea un rând de haine întotdeauna acolo și mâncarea nu era treaba lui. În general, venea cu plăcere, avea tovarășii lui de joacă pe uliță și scăpa de teme și de școală, deși bunicii îl puneau la muncă la orice se nimerea pe atunci. Și, dacă nu era nimic de făcut, iarna, de exemplu, tot trebuia să măture curtea, să aducă apă în casă. Iarna lua cenușa și aducea lemne. Plecaseră amândoi, cine știe la ce holdă, la porumb sau la cartofi. Era dimineață, copiii erau la școală sau la câmp. Nu era nimic de făcut. Alexandru s-a pornit, n-a știut nici el prea bine de ce, spre pădure. N-avea niciun motiv să se ducă acolo. Fragii se trecuseră și murele nu se făcuseră încă. Poate că voia să-și facă o bâtă, jucau țurca și voia să fie pregătit. Chiar și fără pretextul ăsta, o bâtă tot e un lucru frumos. Lemnul de alun e cel mai bun, e lung, drept și tare, nu se crapă nici după ce se usucă. Nu-și amintea să fi luat vreun cuțit cu el ca să taie craca și să o curețe de crenguțe. Plecase așa, pur și simplu, fără să aibă nevoie de un motiv. Stătuse destul închis între ziduri de beton afumat. Voia să vadă ce mai face pădurea.

Casa bunicilor era la marginea satului, pe o uliță pietruită cu spărtură de piatră de Albești. Vara, căldurile cele mari coceau drumul și nori de praf se ridicau de fiecare dată când trecea câte o căruță. Praful se punea peste copaci, peste iarbă, peste rufele de pe culme și se spăla, în parte, atunci când venea câte o furtună de vară. Era o secetă cruntă. Bălțile și pâraiele secaseră iar pământul se crăpase, dezgolind gropi adânci și lungi, ca un rănit spintecat. Iarba se uscase toată și vacile rânjeau boturile sângerânde, căutând să prindă orice fărâmă de rădăcină comestibilă. Nici măcar scaieții nu o duceau prea bine, ei care, an de an, începeau lupta cu oile și vacile oamenilor pentru a prinde loc pe câmp și care, în alți ani, se ridicau mândri pe tijele lor țepoase, ca niște axis mundi. Copacii se chirciseră de sete, cu crăcile plecate și frunzele răsucite. Totuși arșița nu se simțea atât de rău ca în oraș. Bătea un vânt subțire, cald dinspre pădure, aducând miros de cetină. Poteca pe care urca devenise și ea prăfoasă, bucăți de pământ se rupeau și se risipeau în vânt. Pădurea era tăcută și adormită. Crengile se mișcau încet, rar, ca niște valuri, la bătaia alene a vântului. Mirosea a rășină de brad și a lemn răscopt, gata să ia foc. Alexandru a urcat spre izlaz ieșind dintre brazi. Izlazul era mare, un trup de plai pe care sătenii îl defrișaseră cu mâna lor, cine știe cu câte sute de ani în urmă, pentru hrana vitelor. Nu se auzeau nici mugete, nici clopote. Vitele nu erau acolo. Probabil se adăposteau la umbră.

Departe, pe culme, licăreau lumini. Razele izbucneau pentru o clipă, tremurau și dansau printre copaci, apoi se stingeau, amăgiri viclene și îmbietoare. Ceva se întâmpla pe deal. Trebuia văzut ce e acolo. Alexandru a urcat cu greu prin soarele arzător. Lipsit de protecția copacilor, simțea acum că razele îl lovesc direct în creștetul capului, apoi se răspândesc prin tot corpul. Și-a pus mâna pe frunte. Pielea frigea ca o plită. Pe latura dealului, se crăpaseră niște gropi imense, pământul era lutos și ar fi fost bun de lipit casele, dacă n-ar fi fost atât de plin de pietre. În primăvară și în toamnă, când sunt ploile mari, șuvoaiele curgeau și săpau vâlcele, uneori atât de mari că nu le puteai trece în sărit, ci trebuia să cobori pe spate și să urci peretele ca să treci pe celălalt mal. Pe părțile alea, nici iarbă nu creștea. Vacile le ocoleau instinctiv. Alte dăți, Alexandru s-ar fi amuzat să meargă pe crestele lor sau să sară de pe un mal pe altul. Acum însă, nu avea timp. Trebuia să ajungă sus cât mai repede, să nu care cumva să fie prea târziu.

La jumătatea drumului, un stejar mare oferea umbră și odihnă călătorului. Era neobișnuit de verde și plin de ghindă. S-a oprit și el. Îi era sete. Nu-și luase apă la el. Când a intrat, din nou, printre arbori, în locul unde i se părea că sclipeau luminile, n-a găsit nimic. Sub un fag bătrân, cineva încropise un adăpost, un fel de colibă sau frunzar din crengi necurățate. Adăpostul era vechi, frunzele și crăcile se uscaseră. În fața colibei se vedeau resturile unui foc, bucățele de lemn și de cărbune, cenușă. I s-a părut că spuza e caldă încă și că se simte miros de ars. Fumul ar fi putut să vină și din altă parte, de pe izlaz, de la iarba uscată care s-a aprins spontan. Nu-i venea să se întoarcă la bunici. Era devreme sau așa i se părea lui. Era sigur că nu i-ar fi găsit acasă, că nu se întorseseră încă. A rămas acolo o vreme, întins sub copac, cu privirea pierdută în zare.

Jos, la baza plaiului, o căruță se chinuia să urce. Calul costeliv și lingav abia se mai ținea pe picioare. Se vede treaba că stăpânul nu mai avusese cu ce să-l hrănească. Un bărbat îl trăgea de ham, din față, lovindu-l cu biciul, cu pumnii, cu picioarele și suduind ca o legiune de draci. Femeia, în spate, încerca să împingă căruța prin hârtoapele uscate. Animalul necheza din toate puterile, se opintea, mergea câțiva metri, apoi se oprea sleit. Bărbatul, un car de nervi, lovea din toate puterile în bietul cal. Femeia țipa la el:

— Lasă-l, nebunule, că moare! Ce ne facem noi aici, cu căruța în mijlocul pădurii și cu calul mort? Cine o trage acasă? Te înjugi tu?

Bărbatul o înjură și pe femeie, ba chiar dădu să o plesnească cu biciul. După o vreme, asudat, se opri. Au întors căruța și s-au pornit spre sat.

Loviturile le-a auzit mai târziu. De undeva, din inima pădurii, răsunau zgomote ca de târnăcop, de parcă cineva dădea să spargă un bolovan. Loviturile cădeau la intervale neregulate. Părea că sunt mai mulți muncitori care dădeau cu rândul. De câteva ori, la izbiturile cele mai puternice, i s-a părut că simte crengile brazilor vibrând.

Nu-i era frică. Fusese de multe ori în pădure și o simțea ca pe ceva viu, un fel de mamă bună care te primește și te ajută, dacă o respecți la rândul tău și-ți îndeplinești datoria față de ea. Se învățase așa de la bunicii lui, fără să-și dea seama cum și când. Îl luau cu el în pădure de mic. Aveau o grădină pe care o curățaseră de copaci și unde puneau, din când în când, cartofi și porumb. Pământul nu era prea bun, era pietros și lutos, ar fi ținut apa, dar terenul era în pantă. Munciseră mult ca să-l facă arabil, urcau cu calul și trăgeau brazde, apoi puneau cu mâna cartofii sau boabele la o talpă distanță. De multe ori, el făcea asta, fiindcă era mai mic și se apleca mai ușor. În spate, venea maica sau taica și acoperea rândul, trăgând pământul cu atenție. De obicei, înainte să plece, intrau și în pădure să culeagă pere de brad. Restul trebuia să facă Dumnezeu: să dea ploaie. În pădure, erau căprioare, mistreți și lupi, ba umbla vorba că sunt și urși, dar nimeni nu-i văzuse încă. Uneori, auzeau primăvara tot felul de zgomote, țipete scurte de pasări din poieni, fazani sau, poate, cocoși de munte, deși, la ei, nu era munte, nu era piatră, doar dealuri înalte și păduroase. Munții nu erau nici ei departe, cam la 20 de kilometri. De acolo, plecau izvoarele apelor care ajungeau în sat. Iubeau cu toții pădurea, chiar fără să-și dea seama, generație după generație. Se simțeau apărați, aveau un loc de scăpare în vremurile grele. Cicatricile rănilor trecutului nu se șterseseră din sufletele lor. Își aminteau înfiorați de fugi în pădure, de turci care veneau să ardă satele, să omoare și să ia robi, apoi, de haiduci care uneori îi ajutau, alteori îi împilau. Nu trecuseră mulți ani de când pădurile Mușcelului răsunaseră de împușcăturile partizanilor. În sat, existau chiar supraviețuitori ai acelor vremuri, oameni despre care se știa că participaseră, într-un fel sau altul, la rezistență, dar nimeni nu vorbea despre asta, fiindu-le încă teamă. După căderea comunismului, satul se întorsese în timp. CAP-ul s-a desființat, uzinele s-au închis, oamenii au fost obligați să supraviețuiască fără salarii, fără pensii și au revenit la ce-și mai aminteau de pe vremuri: munca la câmp, creșterea animalelor, rugăciunea. Un nostalgic ar spune că au fost cei mai buni ani din toți ce au urmat căderii comunismului. Începuseră să-și recupereze pământurile naționalizate cu zeci de ani în urmă, atâtea câte au putut, pentru că nu mai aveau acte. Le munceau așa, fără forme legale, iar riscul era că vine unul-altul și-ți contestă dreptul, că e, de fapt, moștenirea lui, nu a ta. Dacă ar fi avut bani, ar fi mers la oraș, să se judece. Pământul era sfânt pentru ei. Cine n-avea pământ, n-avea niciun căpătâi și ar fi preferat să moară decât să lase ceva ce credeau că e al lor de drept. În pădure, mergeau toți, se ajutau cu codrul, luau lemne, culegeau mure să facă dulceață, muguri de brad să facă sirop de tuse, aduceau frunză pentru capre, își pășteau vitele. Nu vânau, deși erau destule ciute. N-aveau arme și nici n-ar mai fi știut să le folosească.

Loviturile de cazma veneau din pădurea neagră, de undeva dinspre Valea Mătușii. Pe partea aia, nu era decât o potecă, nici măcar drum de căruță. Întotdeauna voise să afle ce se găsește dincolo de pădure. Își imagina că va merge ore și zile întregi până când va ieși la luminiș, la un sat necunoscut, unde oamenii se vor uita ciudat la el, ei care nu mai văzuseră de ani de zile pe cineva din lumea de dincoace. Oamenii îi vor spune că acolo nu există boli și moarte, nici bătrânețe și că nu trebuie să muncești, ci doar să stai să te îngrijești de tine și de casă. Faci focul, faci de mâncare, ieși să stai cu vecinii la poartă, să mâncați porumb fiert, te plimbi prin pădure, te scalzi în gârlă și nu te gândești ce zi e astăzi și ce zi e mâine. Sătenii îl vor primi în casele lor, îl vor pune la masă, va sta toată ziua să se joace cu băieții și fetele de acolo, fără grija școlii sau a muncii. Nu se gândea la cum se va întoarce acasă. Poate nici n-ar mai fi vrut să se întoarcă.

(fragment din romanul ‘’Gava nebunul’’, în curs de publicare la editura Universitară)