Azi e duminică și m-am trezit dimineață cu un gând care-mi stătea de-o vreme înfipt în creier ca un cui. Am decis să fug de-acasă! Gata! Simt că voi muri sufocat de aerul mirosind greoi a ceapă prăjită în care mă trezesc în fiecare zi. Am șterpelit cele câteva bancnote de 1 leu pe care mama le păstra pe ultimul raft al șifonierului într-o pungă lucioasă, alături de o pălărie și o pereche de mănuși negre, pe care și le punea când mergea la biserică. De când ne mutaserăm în apartamentul ăsta dintr-un bloc vechi de pe Strada Lăpușneanu, parcă nimănui nu-i mai păsa de mine. Tata cu slujba lui la armată, cu Biblia lui, cu televizorul lui și, uneori, cu Gazeta sporturilor; mama, cu plânsul ei înfundat, cu bucătăria și cu mâncărica ei de cartofi, cu biserica ei, cu cârpitul tuturor zdrențelor.

Dormea fiecare în camera lui și eu dormeam cu tata că, deh!, eram băiat, dar ca și cum n-aș fi existat în casă. Până și ei stăteau de vorbă, rareori, însă numai despre un singur lucru. Ați ghicit: despre bani!

Mi-aș fi dorit să am măcar o soră, că sunt mai docile și nu sar la bătaie una-două, dar n-a fost să fie. Sunt foarte singur și foarte trist!

Cum am spus, stăteam într-un bloc vechi, la etajul patru, având ferestrele exact către stradă unde era un continuu du-te-vino. În fața ușii noastre, era tot timpul agățată o scară de metal pe care toți vecinii se urcau deasupra pe bloc, să-și pună rufele la uscat. Mie-mi plăcea să urc în fugă treptele, să mă cațăr pe acoperiș și de-acolo să cobor direct în stradă pe scara de incendiu. Trebuia să am grijă, de fiecare dată, să nu mă vadă șleampăta aia de madam Tarliev care stătea la etajul unu cu coatele pe balustrada balconului și cu ochii roată să știe tot ce se întâmplă în raza ei de acțiune. Dacă n-ar fi trecut scara de incendiu pe lângă balconul ei, ce bine era!

Pentru mine scara asta, cu fuștei plantați la distanță cam mare, devenise o piatră de încercare - o urcam și-o coboram zilnic cu o agilitate de invidiat. Toți vecinii de pe palier o ocoleau cu mare grijă, nevenindu-i niciunuia în cap s-o mute din cale. Doar într-una din zile când am ieșit afară din casă, cu gândul să stau o vreme pe acoperiș, scara dispăruse. N-am avut timp să mă mir prea mult că în gărliciul din acoperiș a apărut o mutră blondă cu ditamai pălăria de soare și cu ochelari fumurii pe care și-i lăsase pe nas în jos. Nu părea să fie prea fericită că stătea acolo agățată, în soare, de una singură. N-a trecut mult și de vizavi a ieșit doamna colonel, cum îi zicea toată lumea din bloc, deși era casnică așa cum erau toate nevestele de ofițeri ce primiseră repartiție de locuință în scara noastră. De când murise colonelul, coana Adelina parcă moștenise toate atributele lui cazone, atât de autoritară devenise cu toți vecinii. Privind către arătarea blondă de pe acoperiș, aproape că a strigat să se audă în tot cartierul: "Ți-a luat golanul scara și te-a lăsat ca pe-o pisică pe acoperiș. Ce-ai căutat acolo? N-ai avut alt loc de unde să-l urmărești?"

Aha, acum am priceput și eu povestea, chiar dacă cele două doamne mă tratau ca pe o piesă de mobilier. "Golanul" era doctorul Ulianov, sau "rusul", vecinul din perete cu noi, care, în fiecare zi, venea acasă cu o nouă cucerire. Nu reușise nimeni, niciodată, să-i contabilizeze amantele pe care le aducea cu sine când se întorcea de la cabinetul lui privat, aflat pe undeva pe la capătul străzii. Se pare că niciuna dintre ele nu repetase vizita pentru că nici madam Tarliev nu reușise să rezolve această problemă. Tata le zicea "teracote", cică semănau cu acea armată sculptată în teracotă pe care grecii ar fi făcut-o cadou chinezilor.

Numai că, iată, există și riscuri. Unele dintre "teracote" nu pricepeau rostul lor pasager prin viața curajosului doctor Ulianov. Îi spun "curajos" că, oricât eram eu de mic, pricepusem că nu-i bine să te pui cu femeile, și, mai ales, nu-i bine deloc, dar deloc, să le pui una în fața celeilalte atunci când le încolțește în cap gândul măritișului. Rămăsesem cu gura căscată și cu privirea ațintită către chipul cu obrajii aprinși de soare, dar și de furia neputinței. Din garsoniera doctorului răzbătea, când și când, un râs delicat. Coana Adelina, ca un adevărat și brav urmaș al unui soldat din armata română, s-a îndreptat decisă către ușa doctorului și-a apăsat pe sonerie. N-a trecut mult și chipul zâmbitor ca o lună plină al "rusului" a ieșit în deschizătura ușii afișând un soi de mirare de parcă nu el ar fi făcut încurcătura. Degetul arătător al doamnei colonel s-a îndreptat, împungând aerul, către biata amoreză, părăsită pe acoperiș. Continuând să zâmbească, doctorul Ulianov nici n-a catadicsit să se uite. A scos cu un gest rapid scara de după ușă, i-a întins-o coanei Adelina, după care a închis ușa cu cele trei yale din interior. Și asta a fost tot. Un gest brusc al Julietei de pe acoperiș către ușa zăvorâtă a doctorului a determinat-o pe coana Adelina s-o înhațe de spate, s-o-mpingă pe scări la vale și să-i spună cu duritate: "Mai stai pe coada ta, pe-acasă, și nu te mai zgrepțăna pe casele oamenilor c-ai să-ți rupi gâtul într-o zi." De aici se vede că, indiferent câte necazuri își făceau unii altora, vecinii mei făceau front comun în fața intrușilor. Când a dat cu ochii de mine, coana Adelina mi-a zis cu "blândețe":

-Hai, marș la joacă! Nu-i treaba ta pe-aici.

S-au scurs ceva ani de atunci. Dar să povestesc mai departe. Am trecut liniștit prin prima cameră unde stătea tata răstignit în fotoliul vechi, acoperit cu pluș, altădată roșu- regal, acum, de o culoare nedefinită. Ținea pe burta, care-i ajunge aproape până la gât, o scrumieră sub formă de scoică, din aluminiu, plină cu chiștoace. Cu ochelarii așezați strâmb pe nasul borcănat răsfoia o carte groasă cu coperte negre și, din când în când, arunca spre fereastră un soi de zâmbet tâmp. În mâna dreaptă-i fumega un chiștoc de Carpați în timp ce, printre buzele răsfrânte adăpostite sub o mustață à la Rhett Butler, scăpa câte un Aleluia. Sigur e Biblia veche pe care a găsit-o la ghenă când s-a dus cu gunoiul. Niciodată nu l-am văzut citind până a venit acasă cu cartea aia scrisă cu litere mari, aurii. A și spus cu glas tare să-l audă și mama: "A fost voia lui Dumnezeu și trebuie s-o citesc!"

Apoi, am trecut, în grabă, pe lângă bucătăria strâmtă de unde venea un miros grețos de ceapă prăjită, semn că mama făcea iar tocăniță de cartofi. În ultima vreme, de când au decis să strângă bani pentru o nenorocită de mașină, mâncărica de cartofi a devenit și mic dejun, și prânz, și cină în casa noastră de te întrebi de unde oare o fi făcut mama rost de atâția cartofi. Am timp să zăresc cu coada ochiului chipul istovit al mamei, cu cearcăne adânci, cu buzele crăpate și ochii umflați de plâns. Sunt sigur că dacă aș întreba-o de ce plânge mi-ar spune că ceapa i-a iritat ochii. Știu că minte. Visează toată ziua cu ochii deschiși. În ultima vreme, de când în apartamentul alăturat s-a mutat tipul acela cu ochi mari și verzi care-și spune poet, visează, parcă, mai mult. Cine știe ce-i și-n capul mamei...

Eu unul știu ce-i în capul meu în acest moment: vreau să–mi găsesc un sens în viață, să fiu pe picioarele mele și să nu mai depind de părinții mei. Efectiv, fug de ei, de acest apartament tip vechi de pe strada Lăpușneanu și de toate nevestele de ofițer din bloc care, de câte ori mă întâlneau, își băgau degetele lor grase și unsuroase, pline de inele de aur, în zulufii mei rebeli. Nu știu încotro mă voi îndrepta, dar de azi încolo mă rup de lumea asta care mă sufocă...