ceva se zbate, aproape îngropat în pământ.

istoria locului nu consemnează existența vreunei vieți subpământene, doar confirmă linearitatea și banalitatea spațiului – nimic nu s-a înmulțit, nu a produs alte resturi și nu a evadat cu bună știință. astfel, în proporții egale, nu există nimic de menționat despre groază și subterane.

simțul maternității în astfel de circumstanțe e exclusiv o istorie neverosimilă și neînsemnată prin probabilitatea sa nulă.

când linia dintre naivitate și brutalitate se trasează brusc,

ororile însuflețesc trăsăturile feței și ochii se închid.

cu toate astea, continui expediția în apele reci ale pământului,

cu vapoare care au plecat să înconjoare polii.

un asemenea drum are nevoie de spații largi,

de pustietatea apelor, să se închidă bine în ele. dacă cineva moare, moare acum,

când bancurile de gheață trasează noi teritorii.

*

în această lume te voi cunoaște, în aceste teritorii vom trăi.

cu timpul, imprevizibilul va trece, incertitudinea va trece.

vei afla destul de repede că urletul trebuie ascuns de ochii lumii,

că fericirea e epuizabilă.

în acest loc care se întinde

pe toate meridianele și crește

vei afla că "la fiecare cap retezat rudele aplaudă[1]", iar asta nu e nimic deosebit,

doar trăsături întâlnite la multe specii.

precum afecțiunea adulților în copilărie – niște corpuri ușoare, care cădeau în praful din jur

ca formele de cocă într-un munte de făină.

contextul e prielnic, la fiecare ezitare a elementelor ce-l compun, dispare. permanentizarea e de prisos, neputința de a prevesti acest eșec tulburătoare:

o pisică maidaneză stă în poalele mele, nu aș putea spune dacă trecutul i-a fost bun sau rău.

îmi închipui că e pisica din copilărie – nimeni nu mi-a arătat cum să țin la altcineva.

poate că de atunci stă în poalele altcuiva, iar mângâierea o simte dintr-o amintire involuntară.

*

toate gesturile mele se adună în ea –

de la începutul iernii i-am urmărit trăsăturile, care s-au definit în timp.

limpezimea inimii s-a reflectat în limpezimea sângelui,

corpul a crescut, oasele au început să-l susțină.

detaliile pe care le-am reținut sunt mai degrabă precare, iar de aici firul amintirilor se subțiază, într-un melanj de istorii care par să-mi aparțină, alteori sunt doar sălbatice și dezordonate.

chiar acolo, în gura morții, ființele din trecut abandonau alte ființe din trecut. într-o noapte cu atâta întuneric, toate au făcut parte din copilăria mea. bătrânii s-au dus la o săptămână după. făina a rămas pâine, apa a rămas apă și nimic din ceea ce au făcut oamenii nu a fost în concordanță cu natura.

am trăit înconjurată de bătrâni care stăteau la suprafața pământului și a întinderilor de ape. care priveau în depărtare cu mult timp înainte de a pleca într-acolo. nopțile fără somn au fost mereu. de acolo se lua de la cei în viață, în zorii de zi. se purta cu grijă.

am amintiri limpezi precum apele lângă care am crescut. memoria mea e de netăgăduit – nu am știut ce e pământul în care sunt îngropați oameni.

pițigoiul își cântă cântecul învățat. în dreptul său florile sunt la pământ, umbra copacului nu adăpostește altceva.

Bătrâni

uneori, tandrețea se evapora. era greu să-și aducă aminte ce era, cum începuse. nu-i găsea scopul în parcursul lung și dificil al vieții prezente, care ștergea cu rapiditate ceea ce aparținuse trecutului. "nimeni nu avea ceva de spus despre vreun sfârșit"[2], despre cum unele trupuri se pot vaporiza, lăsând o pată diformă. ale cărei umbre se mișcă continuu, modificând mereu sensul de curgere, în niște spații prea largi.

într-o zi, poate va arăta cuiva teritoriul de unde plecase, va explica retragerea care fusese iminentă, locurile în care fisurile începuseră să se lărgească, absorbindu-l.

*

serile, care înainte fuseseră printre momentele preferate, deveniseră lipsite de însemnătate. puteau fi îmblânzite cu consolarea că trecutul rămânea în urmă, că obișnuința lua locul plăcerii. își repeta că totul are un sfârșit și va urma. spera să vină ușor, să nu împovăreze pe nimeni.

un câine mare, alb cu negru, a oprit în dreptul lui. l-a mângâiat. și-au apropiat capetele și căldura a trecut în ambele corpuri. începea să înțeleagă. mai departe nu exista nimic în afara unor saci de nisip care apăsau cu toată greutatea. se înălțau de jur-împrejur precum un lanț muntos. senzația inutilității se amesteca cu grandoarea peisajelor.

[1] Gheorghi Gospodinov, Un roman natural, pag. 8, editura Pandora M, colecția Anansi Contemporan, 2022

[2] Ian McEwan, Lecții, pag. 63, Editura Polirom, 2023