Era un lingvist respectat. Cărțile sale, cinci la număr până să împlinească 35 de ani, erau considerate de-o rigurozitate sinonimă cu matematica. Singur se prezenta drept om de știință, istoric și cercetător în trecutul și-n prezentul omenirii. Avea un crez simplu, dezvoltat deja într-o operă de proporții: istoria putea fi citită în funcție de limbaj, iar trecerile între epoci puteau fi determinate analizând schimbările apărute în limba vorbită.

Așa că toată comunitatea științifică este șocată de situația actuală a ilustrului lingvist. Părerile acestuia din ultima vreme, concepțiile noi despre materia pe care o stăpânește la perfecție și direcția aleasă, toate uimesc și revoltă în egală măsură.

Schimbarea începuse într-o zi oarecare, în biroul Academiei. Studia niște arhive dezgropate la câteva mii de kilometri distanță iar pe ecranul calculatorului îi apăru o fereastră de dialog. Soția îi trimitea o înregistrare cu fiica lor care abia împlinise cinci ani.

Vom face un tablou minunat de la castel. Avem 18 accesorii pe care le putem folosi. Copila se referea la niște abțibilduri pe care le lipea pe o foaie, formând o poveste oarecare.

Se simți iritat pentru că micuța era filmată pe vasul de toaletă. Avea un clipbord negru în mână și explica de zor, cu accente nepotrivite.

O caleașcă... ca să ia prințesa de la castel... Aici.. Uite-așa... Vocalale se rotunjeau și pauzele se pierdeau în ciudate valuri de catifea. Imaginea aceasta îi puse un nod în gât pentru că n-o înțelegea. Așa că lingvistul bătea, neliniștit, din picior.

Și următoarea viziune va fi... Viziune e un cuvânt frumos pentru un vis, explica micuța. Și următorul replicant... Replicant e un cuvânt frumos pentru o replică pentru un tablou...

Mintea riguroasă a omului de știință se revoltă. Părul negru, răsfirat aiurea, și tâmplele brăzdate de vene proeminente tremurau. Ca să-și mute atenția, se gândi că soția sa n-ar fi trebuit s-o filmeze pe cea mică în baie și se enervă.

Un micuț... diamant...

Tomurile citite și scrise până atunci deveniră simple cărămizi. Logica, adică firul care lega știința de existență pocni în nenumărate ramificații, subțiri și groase, aspre și moi. Copila părea pe scenă, dresa cuvintele, îmblânzea consoanele și scotea sunete ca o ploaie ușoară de vară.

Aflat în biroul auster, înconjurat de cărți pline cu legi ale limbajului, tatăl se trezi cu ochii umezi.

Un curcubeu, foarte frumos... Elegant... O sticluță cu magie... Chiar aici...

Viața sa arăta ca o minciună. Plângea de ciudă, copleșit de propria impostură. Pusese mereu cuvintele pe prima treaptă și trăsese de aici concluzii.

Dar cuvintele erau simple vehicule. Baloane de săpun care puteau însemna orice. Să vorbești despre oamenii care au trăit cândva folosind etimologia unor cuvinte, însemna să fii un idiot. Era ca și cum ai crede că 1564-1616 spune totul despre Shakespeare.

Acum, fostul lingvist e un scriitor de succes. Ficțiunile sale se vând în număr mare și, ca un paradox, e apreciat de critici. E descris așa: reînvie cu ușurință epoci pe care le cunoșteam prăfuite și anoste de prin manualele de istorie. Scrierile sale sunt un curcubeu din care picură diamante. Sună siropos și stupid, ba chiar mi-e rușine de aceste vorbe. Dar nu pot să mă exprim altfel. E suficient să scrie un an anume, 1457 de pildă, și oameni în carne și oase populează imediat rândurile și paragrafele următoare. Poți să-i spui talent, stil, dar mie îmi pare magie...

Cercetătorul în trecutul și-n prezentul omenirii devenise specialist în viitorul ei.