Festivalul Internațional de Teatru Clasic, a XXVII-a ediție, s-a desfășurat la Arad între 22 și 28 noiembrie. Nu am reușit să particip la toate spectacolele, însă voi scrie despre cele pe care le-am vizionat, cu bune și cu mai puțin bune.

22 noiembrie, Sala Studio, Teatrul Național "Lucian Blaga" Cluj-Napoca, "Oglinda neagră", după nuvelele "Roaba" și "Suflul" de Luigi Pirandello, One-man show cu Ionuț Caras, regia: Roberto Bacci

Teatrul Național "Lucian Blaga" Cluj-Napoca a fost parte din programul festivalului cu un monolog a cărui structură dramatică are la bază două nuvele ale lui Pirandello, "Roaba" și "Suflul". Recuzită aproape absentă, doar un fotoliu, un scaun, o pătură și un pachet de țigări. Personajul este avocat, doctor în drept, profesor de drept, cu o viață profesională "corectă", cu o familie "corectă", turnat într-o formă "corectă" pentru a corespunde propriilor exigențe (ridicate, foarte ridicate) și celor ale societății. Se respectă și este respectat, căutat, râvnit de cei ale căror cauze le pledează impecabil. Până într-o zi...o zi în care se întâlnește cu Moartea. Dar nu cu a lui. Mai bine zis, el devine Moartea. Suflând peste două degete împreunate, își dă seama că el, cu acest gest, poate lua viața celor din jur. Și încearcă cu unul, cu doi, cu trei și funcționează până când el, Moartea, provoacă o epidemie. Oamenii mor și nicio autopsie nu dovedește o cauză a morții oamenilor. Un suflu. Atât. Un suflu și viața s-a sfârșit...

Un monolog de 55 de minute, în care Ionuț Caras interpretează personajul absolut im-pe-ca-bil. Un text dens, replică după replică după replică, fără întrerupere, fără hiatusuri, fără bâlbe. Din când în când, își alegea un spectator, îl fixa cu privirea și vorbea. Nimic, dar absolut nimic din ce a spus nu îți îngăduia nici măcar un zâmbet. Eu am trăit piesa ca pe un "care pe care" dur, intens, dureros. Evident că el a învins. La aplauze, actorul a venit sobru, dar politicos, iar la ultima tură de aplauze, ne-a "impus" printr-un gest cald: "Atât. A fost de ajuns".

23 noiembrie, Sala mare, Teatrul Național "Radu Stanca" Sibiu, "Scandal în culise" de Michael Frayn, distribuția: Ofelia Popii, Ali Deac, Marius Turdeanu, Gabriela Pirlițeanu, Andrei Gîlcescu, Arina Ioana Trif, Antonia Dobocan, Alexandru Malaicu, Adrian Neacșu, regia: Andrei și Andreea Grosu, muzica originală: Mihai Dobre

Text foarte puțin ofertant, dar joc actoricesc de excepție. Teatru în teatru, teatru despre teatru, teatru de dragul teatrului, sincronizări aproape matematice ale actorilor. A fost exact ce așteptam de la teatrul din Sibiu, adică scandal ridicat la rang de artă.

O replică memorabilă: "Bine că a zis cum a zis cine a zis ce a zis când a zis." De luat aminte!

24 noiembrie, Sala mare, Teatrul Maghiar "Csiky Gergely" Timișoara, "Păsările" după Aristofan, distribuția: Aszalos Géza, Balló Helga, Bandi András Zsolt, Borbély B. Emília, Czüvek Loránd, Erdős Bálint, Éder Enikő, Hegyi Kincső, Jancsó Előd, Kiss Attila, Kocsárdi Levente, Lajter Márkó Ernesztó, Lőrincz Rita, Magyari Etelka, Mátyás Zsolt Imre, Molnos András Csaba, Tar Mónika, Tokai Andrea, Vajda Boróka, Vadász Bernadett, regia: Kokan Mladenović

DE LA:

"Dați-mi doar o palmă de lumină

Puțin din roua albă a dimineții,

Restul vă rămâne."

LA:

"Când am vrut să îmi schimb ambele genuri, mama mi-a tras o bătaie pedagogică"

Așadar, nu de Aristofan, ci după Aristofan. Din Aristofan s-au păstrat doar câteva versuri. Este un spectacol la care, din păcate, a fost puțină lume, deși a fost supratitrat în limba română. Este adevărat că e puțin greu să fii atent și la traducere și la jocul actoricesc, dar, în cazul acestui spectacol, merită pendularea capului de sus în jos și de jos în sus.

Suntem avertizați de la început, brusc, abrupt că nu va fi comedie, prin muzică gravă, atitudine glacială a actorilor-dansatori, versuri greu de dus: "Eram în sânge până la genunchi... ". Este un spectacol la care ar fi trebuit să merg cu caietul și să notez. Nu am făcut-o, dar voi merge la Timișoara să revăd spectacolul și voi avea caiet.

După intrarea gravă, schimbare bruscă de registru. Se râde și se râde bine. Doi actori coboară de pe scenă și din ficțiune, provoacă spectatorii, pe unii îi duc pe scenă, pe alții îi ironizează fin, subtil sau le aruncă în față un "Schimbă-ți f....a aia de viață!" Momentul interactiv a fost scurt (dar suficient de intens, încât să se înțeleagă că povestea care se va spune este despre noi, despre noi TOȚI), apoi s-a revenit pe scenă și în ficțiune.

Povestea pe scurt: pentru că s-au săturat de viața asta, asta pe care o trăim toți, zi de zi, câțiva oameni au hotărât să se transforme în păsări și să trăiască într-un oraș al păsărilor (Cetatea Cucului din Nori). Unde să fie acel oraș? Undeva, departe, dincolo de primul zid, de al doilea zid, de al treilea zid, de al patrulea zid, poate în cer, poate dincolo de cer. Și ideea capătă cât mai mult contur și cât mai mulți adepți. Da, dar e o utopie, trebuie să existe un regim politic în orașul păsărilor. Și oamenii-păsări fac un brainstorming . Democrație antică? Nu, pentru că... Monarhie absolută? Nu, pentru că... Monarhie constituțională? Nu, pentru că...Totalitarism, comunism, fascism, nazism? Democrație actuală? Sau mai bine puericrație? Nu prea merge. Dar dacă s-ar resuscita Sfatul Bătrânilor? Cu un alt nume, cum ar fi geronto-păsărologia? Nici asta nu stă în picioare. Ceea ce va urma de acum înainte, odată cu tăvălugul digitalizării? Nu, nimic nu e pe placul oamenilor-păsări. Cu toate acestea, cetatea se înființează cumva și undeva. Oamenii-păsări păreau că vor fi fericiți, dar viața, fie ea și păsărească, comunitatea păsărilor nu poate rezista în timp, FĂRĂ:

• politici economice și financiare. Ca atare, apare consultantul financiar. Le propune să se împrumute, să acceseze programul prima casă, adică primul cuib, să investească eficient și inteligent, să își asigure pomii prin care stau, evident, totul cu dobânzi minime și beneficii de neratat. Numai că păsările își aduc aminte că au fost oameni și că toate astea le-au mai auzit, așa că sfâșie cu gheare și ciocuri consultantul financiar.

• religie. Vine un preot care, ca să se asigure că ideologia lui religioasă nu are nici măcar o singură fisură, se declară, în același timp, catolic, ortodox, neoprotestant, hindus etc., niciuna din cele enumerate înainte și, totodată, toate cele enumerate înainte. "Tatăl nostru carele ești în ceruri/ Sfințească-se numele Tău" devine (redau aproximativ) "Pasărea păsărilor care ești în ceruri/ Lucească pana ta... ". Păsările își amintesc iar că au fost oameni și își mai amintesc că au existat și episcopi pedofili, prin urmare, preotul universal, absolut și total este prins de păsări, sodomizat și eliminat. Nu au nevoie de serviciile lui.

• artă. Nu se poate fără artă, fără teatru, fără poezie, fără muzică. Ba da, se poate. Apropo de muzică, actorii cântă și cântă bine, în registre diferite, în genuri diferite, în game diferite.

*

Registre lexicale variate, de la stil sobru, "înalt" până la limbaj trivial, teatru și metateatru, intertextualitate: "Așteptându-l pe Godot", "Nimic nou pe frontul de Vest," "Zbor deasupra unui cuib de cuci" etc.

Dans. Mult dans. Dans-zbor, dans-mers șchiopătând de pasăre, dans-mers legănat de pasăre.

Un firicel de iluzie că da, ai putea scăpa de aici, ai putea deveni pasăre, ai putea zbura. Ca să nu cazi în capcană, trebuie să fii atent și la decor, minimalist, dar cu sens: în fundul scenei, un tapet înfățișând nori și soare, dar, deasupra cerului, deasupra norilor, deasupra soarelui, un gard din sârmă ghimpată.

24 noiembrie Sala Studio, CT Project – My Shakespeare Songs, concert susținut de Cári Tibor, Vajda Boróka, Kiss Attila, Szabó J. Attila

Am zis că nu scriu despre asta. Nu scriu, pentru că mi-a plăcut foarte mult concertul, dar nu pot să nu scriu. După piesa Teatrului Maghiar, am fost la un concert foarte, foarte bun, în sala Studio - sonetele lui Shakespeare transpuse în limbaj muzical. Pentru că limbajul muzical era maghiar și englez, ar fi trebuit să ni se proiecteze, traduse în română, versurile lui Shakespeare, adică versurile cântate. Numai că, asta e, tehnologia funcționează și nu prea. În 24 noiembrie, a fost nu prea. Chitaristul, văzând că nu se mai proiectează versurile în limba română, a intervenit și ne-a lămurit (redau aproximativ cum): Îmi pare rău că nu funcționează tehnica, ar fi trebuit să vedeți versurile în română... și adaugă...sonetele lui Shakespeare sunt, în general, despre dragoste. Ușoară pauză, apoi completează: Și despre viață. Și despre moarte. Așadar, ca să nu suferim prea mult că nu înțelegem versurile, ni s-au prezentat pe scurt" tema și viziunea despre lume" în sonetele lui Shakespeare, cu o drăgălășenie cum rar am văzut. Ca un elev care spune frumos că "În textul X este vorba despre... ". Am râs vreo 10 minute. Pe ceas!

Am scris, totuși, deoarece:

1. A fost un SUPERB moment de umor involuntar.

2. Concertul a fost extraordinar.

3. Să nu se creadă că am râs, pentru că nu mi-a plăcut concertul, pentru că mi-a plăcut foarte mult!

26 noiembrie, Teatrul Dramaturgilor Români București, "Interesul general" de Aurel Baranga, distribuția: Nicoleta Hâncu, / Corina Moise, Sorin Miron, Carol Ionescu, Sorin Flutur, Ionuț Iftimiciuc, Dan Rădulescu, Tudor-Cucu Dumitrescu, regia: Andrei Huțuleac

Sunt uimit, siderat, stupefiat! Aceasta nu este aprecierea mea cu privire la spectacol, ci o replică din spectacol, așadar, a se citi in ghilimele.

Joc actoricesc foarte bun, puțin prea ca la carte, prea ca la București. E adevărat că textul a fost foarte ofertant, iar dacă Ionuț Caras în "Oglinda neagră" nu mi-a îngăduit nici măcar un zâmbet, distribuția de azi nu mi-a îngăduit nici măcar un moment de seriozitate, pentru că am râs întruna.

Replici pe care le-am reținut, că nu se poate să nu le fi reținut:

Una despre iubire: "Iubirea se transformă în afecțiune, iar afecțiunea în milă".

Una despre actorie: "Eu nu mă PRETEZ, eu interPRETEZ".

Una despre directorii adjuncți: "Directorul adjunct, împotriva legilor gravitației, sapă în sus ".

Personajele puse, prin concursuri de împrejurări, în poziții sociale umile sau înalte, pe trepte când mai sus, când mai jos, fac, pe tot parcursul spectacolului, un "spectacol" de KISS UP, KICK DOWN, evident, în interesul ... general.

Concluzie: Se dă la București "ora exactă" (și) în teatru? Dacă nu aș fi văzut și alte spectacole, aș fi tentat să zic DA, la București, se dă ora exactă (și) în teatru! Dar, având în vedere acest "dacă", NU, adică nu răspund. Ca să nu pară o eschivă, răspunsul meu are acoperire în piesă, întrucât "confuziile sunt clare".

Piesa Mihaelei Runceanu (ale cărei 7 morți le știm din alt context spectacular) este pentru personajul Ioan Bocioacă. Publicul știe de ce!

28 noiembrie, Teatrul Regina Maria Oradea, "Cyrano de Bergerac" de Martin Crimp, adaptare liberă după piesa lui Edmond Rostand, distribuția: Richard Balint, Răzvan Vicoveanu, Elvira Rîmbu, Alina Leonte, Daniel Vulcu, Sebastian Lupu , Sorin Ionescu, Șerban Borda, Petre Ghimbășan, Pavel Sîrghi, George Dometi, Georgiana Coman, Carina Bunea, Denisa Irina Vlad, Anda Tămășanu, Adelina Tripa, Ciprian Ciuciu, Alin Stanciu, Eugen Neag, Paul Tripon, David Constantinescu, Tudor Manea, Cosmin Petruț, regia: Horia Suru

Un spectacol "nici așa, nici altminteri", vorba lui Pleșu. Un dramaturg din secolul XVII, transformat de Edmond Rostand in personaj la final de secol XIX, adus pe scena Festivalului Internațional de Teatru Clasic din Arad, în secolul XXI, în viziunea postmodernă a lui Martin Crimp și a regizorului Horia Suru. Celebra poveste de dragoste a lui Cyrano, în interpretarea actorilor orădeni, a reușit să smulgă aplauzele spectatorilor arădeni. Deși sunt conștient că a fost o adaptare liberă, mi-ar fi plăcut nu neapărat mai multă fidelitate față de textele lui Rostand / Crimp, cât mai puțină infuzie de elemente de teatru contemporan, deja redundante și obositoare - aluziile la mizeriile pe care le trăim zi de zi. Nu mă deranjează deloc limbajul dezbrăcat în teatru (atunci când se justifică, fiind suport pentru verosimilul unor personaje sau situații), nici transgenderii, nici îmbrăcarea actorilor în treninguri Puma, dar toate astea, lipite de povestea de iubire atât de delicată a lui Cyrano față de Roxane, au rămas doar "lipituri", niște excrescențe inutile, care alterează fiorul poveștii. La un "Romeo și Julieta" merge o asemenea abordare, pentru că acolo e vorba despre altceva, e vorba despre "iubirea" inocentă și inconștientă a doi adolescenți de atunci, de acum, de oricând. Acea iubire poate fi îmbrăcată în costume de epocă, în blugi, doar în șosete sau nici măcar, pentru că povestea e universală și repetabilă. Iubirea lui Cyrano, în schimb, e un cutremur care răbufnește prin scrisori trimise celei dragi în numele altui bărbat și DOAR în acest fel și, de aceea, e unică, în felul ei. Din acest motiv, mi-aș fi dorit să fie transpusă dacă nu în litera, măcar în spiritul textului lui Edmond Rostand. Regizorul a ales varianta lui Martin Crimp, interesantă și ea și cu multe sugestii de reflecție. Actorii au părut ușor obosiți, volumul vocii unora dintre ei când prea scăzut, când mult prea ridicat, dicția cam deficitară, însă soldații - personaj colectiv - interpretați foarte bine și cu vână.

Felicitări regizorilor, actorilor, organizatorilor FITCA Arad!