— Știi că mie îmi poți spune, tot, nu? Știi că ești în siguranță!

— Da... Spuse cu jumătate de gură în timp ce-și ștergea broboanele de sudoare ce se prelingeau încet de pe frunte.

— Știi că ești în siguranță lângă mine, nu-i așa?

— Știu. Dar o spuse atât de încordat încât nici ea nu credea în ceea ce afirma.

— Știi că te iubesc!

— Mhm.

— Răspunde! Știi ce te iubesc! Ridică el ușor tonul.

— Da, știu! Pronunță ea tare cuvintele tremurânde pe sub bărbia amorțită. Se uita pe geamul mașinii aburit. Încerca să caute ceva familiar în dealurile și pădurile ce-i întunecau orizontul. Fugea ea oare de copacii gri și reci sau fugeau ei de ea? Se gândea că poate că așa trebuia să fie. Poate că așa i-a fost sortit să trăiască. Încerca să-și abată gândul de la bărbia ce-i zvâcnea și-i producea o grimasă dureroasă. Drumul umed anunța sosirea lunii decembrie. Se gândea cât de frumoasă este luna lui decembrie și își proiecta imagini cu Larisa în jurul unui brad în timp ce încerca să-și ascundă durerea. Larisa era singura care o făcea să zâmbească, indiferent de condițiile traiului său, indiferent de greutăți și dureri. Râsete și zâmbete autentice luminau fețele amândurora în timp ce deschideau cadouri ascunse cu grijă cu o seară înainte pe sub bradul natural împodobit simplu. Mirosea a cozonaci și scorțișoară și ele deschideau cadouri în timp ce-și zâmbeau și nu conteneau să se mai privească.

— Cristina! Țipă el nervos.

Ea nu-i răspunse și știa ce urmează dacă nu o face, dar ziua o epuizase. Drumul era gri și rece, iar sufletul ei era înghețat de imaginile cu Larisa. Avea nevoie să fie lăsată în pace ca mâine să poată să fie altcineva din nou, dar el nu înțelegea asta. Pentru el trebuia să fie exact cum vrea el să fie, fix când voia el să fie.

— Cristina! Mă auzi?! Cristina! Și o apucă de brațul stâng cu forță și o zgâlțâi. Nu voia să îi răspundă. Nu mai voia. Pe ziua de azi a fost suficient. În sufletul ei se șterse și ultima pată de culoare târâtă după ea. Mâine o lua de la capăt, azi nu mai voia. Trebuia s-o lase să-și privească pe retina ochilor fetița lăsată în urmă cu care nu avea voie să vorbească la telefon decât atunci când binevoia el. Da, poate că ar fi fost mai bine așa, gândea ea. Și totuși, ce avea să-i spună în fond? În afară de un "te iubește mami" și un "și lui mami îi e dor de tine mult îngerașul meu", nu avea ce să-i spună. Nu ar fi putut să-i detalieze moravurile slujbei de zi, sau de noapte uneori, pe care le îndura cu greu. Și cumva totul era despre ea. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Larisa o ținea în viață și tot Larisa îi oferea puterea de a se trezi și de a fi altcineva în fiecare zi, o altă Cristina, Crys, Cry, Crisynne, Cristyn sau altcumva, blondă, brunetă, roșcată, seducătoare, docilă, supusă sau oricare alta, alta mai puțin Cristina - ea, mama Larisei care putea să fie doar când avea permisiunea de a o telefona. Își imagina cum într-o bună zi i s-ar fi permis să se întoarcă în țară să o vadă pe Larisa și în realitate, nu doar în poza anuală trimisă într-un plic anvelopă la care avea acces doar când depășea targetul impus. Dar nimic din ceea ce gândea nu ajungea să se materializeze. Tibi trase tare de volan și nimeri într-un șanț de drum ce-i înclină mașina.

— Lasă că te fac eu să-mi răspunzi! Spuse plin de ură și dușmănie cu vocea lui adevărată. Acum nu mai era duios și prefăcut ca mai devreme, era un altul, unul original care ar fi fost în stare să-i facă orice într-o situație criză. Ea știa și asta. Știa deja prea multe. Știa ce urmează, așa că n-a făcut nimic.

Tibi deschise portiera mașinii și merse pe partea cealaltă. Cristina nu se mișca, privea în continuare codrii dezbrăcați de tot și toate, ca ea. Încerca să nu plângă. Știa deja ce urmează, dar încerca să nu-i mai arate că o doare, poate așa ar fi terminat mai repede și poate că astfel ar fi durut-o mai puțin, măcar de data asta. Înghiți în sec și închise ochii fix în clipa când el apăru în fața ei. El deschise ușa mașinii și o trase afară. Cristina căzu în mocirla rece în genunchi și își aștepta pedeapsa. Știa că orice ar fi încercat să facă sau să spună ar fi fost inutil. El tot ar fi prins-o, ba chiar ar fi pedepsit-o și mai tare. Au fost dăți în care s-a luptat, au fost dăți în care a implorat și dăți în care a plâns și și-a cerut iertare pentru lucruri pe care nu le-a făcut, au fost dăți în care a încercat să fie drăgăstoasă și dăți în care a fost tăcută, toate au durut la fel, căci Tibi ar fi lovit-o oricum la fel până s-ar fi răcorit de ura ce-i trecea prin vene, nemotivată, față de ea.

— De ce nu răspunzi, nenorocito, când te strig?! Și o lovea cu patimă în timp ce repeta aceeași întrebare iar și iar. "De ce! De ce!" se auzea un ecou printre brazii deși ce se spărgea în depărtare. Știa că nu o va auzi nimeni. Niciodată n-o auzea nimeni. Sau se făceau că nu aud. Știa că nu are de ales decât să rabde și de această dată în speranța că va rezista să-și vadă din nou fetița lăsată acasă cu bunica cuiva. Avea nevoie de simpatia lui pentru a face asta și știa că doar fiind supusă va reuși, chiar dacă acel cândva era departe, măcar exista. Îi promisese chiar el asta doar că pur și simplu venea câte o zi dintr-asta mohorâtă în care nu-și putea lua gândul de la viața ei anterioară, de la sensul vieții ei și nu se putea concentra suficient încât să joace acest rol impus permanent. Te-ai întreba oare cum de nu ar reuși să joace în continuare un rol având în vedere că scopul ei era acela de a scăpa cu viață din mâinile bărbatului ce o ademenise pe când avea 14 ani să îl iubească și cum de atâția ani de zile n-a găsit o scăpare din mâinile acestuia, dar ți-aș răspunde că n-ai fost acolo să asiști la suferințele ei, lucru ce m-ar face să-ți spun că uneori este greu să intri în pielea personajului, alteori e greu să-ți ieși din el, la fel cum Tibi găsea greu să se oprească din brutalitatea fizică ce o mutila fizic pentru a nu știu câta oară, la fel cum și el a fost mutilat sufletește și trupește de un tată adoptiv.

Începu să plouă și tot ce se auzea era gâfâitul lui nebun. Făcu câțiva pași de jur împrejur și se uită ca nu cumva să fi fost văzut de cineva, deși era imposibil fiindcă prin acele părți treceau doar navetiștii dimineața și seara. Își coborî privirea la ea și se uită dezgustat la blana albă mocirlită și părul ei blond amestecat cu sânge și noroi. Simțea o duhoare de hoit în nări, lucru ce pentru o secundă îl înspăimântă. Se înclină ușor spre fata de doar 17 ani ce arăta a femeie și o împinse încet cu piciorul până o întoarse cu fața în sus. Începu să plouă și mai tare, iar ploaia îi spălă fața mică, vânătă și roșiatică. Se aplecă spre ea și o ridică. O puse pe bancheta din spate și se aplecă deasupra ei. O zgâlțâi de câteva ori, dar fără niciun răspuns. "Ce naiba o avea!" gândi el, "Doar n-o fi murit așa repede".

— Cristina! Strigă el nervos.

Cristina nu răspunse. Nici ecoul nu se îndura să-și contureze vreun sunet sub ploaia rece și deasă ce anunța înghețul lui decembrie. Avea să fie o iarnă lungă. O luă de bărbia umflată și o strigă iar. Nimic. Cristina nu răspundea. Pe sub genele blonde de pe care mascara se scursese își făcea cărare o lacrimă caldă. Nu avea putere să plângă, abia găsea puterea de a respira, dar cumva lacrima aceea însuflețită o vărsa nu pentru inexplicabila bătaie pe care ea și-o explica ilogic în sinea ei ca fiind o plată pentru simplul fapt de a fi ea însăși, ci pentru Larisa, fetița ce dansa acum sub fulgii de nea a lunii decembrie alături de ea. Și tot ce gândea, simțea și vedea era o proiecție a unei fetițe pe nume Larisa într-o lună a lui decembrie. [...]