(fragment dintr-un material în lucru)

A doua zi la prima oră mă sună șeful și-mi cere să ne întâlnim de urgență în celălalt capăt al satului. Ajung în locul stabilit, imediat apare și el, coboară de pe motocicletă și pornește direct prin pârloagă, dă un ocol și, cu gesturi largi, din moțul costișei începe să-mi facă nu știu ce semne, apoi o ia spre mine măsurând distanța cu pași largi și numărând cu voce tare. Până la urmă aflu de ce m-a chemat cu noaptea în cap ˗ pe acest teren, echipa noastră urmează să-i construiască ceva unuia căruia i se zice Baronul. Baronul, spune șeful, e om de toată isprava și are o soție frumoasă dar care se cam deoache.

− Se deoache?! Ce vrei să spui, șefule?

− Se deoache de-adevăratelea cum se deoache copiii mici, haha, mai rău chiar, și două trei zile zace, așa că dac-o întâlnești să nu te prea uiți în ochii ei, să nu-i provoci vreo durere de cap, haha…

− Șefule, despre ce tot vorbim noi?

− Hai lasă, ia fii atent, aici o să deschidem al doilea șantier, azi instalăm tabăra, trebuie să sosească trailerul și o parte din echipa numărul 2. Începeți să montați de acolo de unde ți-am făcut semn cu șapca, eu plec să rezolv cu actele, mai zice și încalecă pe motocicletă și o și taie.

Rămas singur privesc de jur-împrejur ˗ câmp pustiu, larg cât cuprinzi cu ochii, în vale, năpădit de verdeață se vede șirul de case frumos șerpuind în lungul râului ˗ locurile mele natale, doamnelor și domnilor, îmi sunt tare dragi, aici m-am refugiat în sfârșit când am văzut că îmi trece timpul, am lăsat orașul cu gândul că numai aici o să pot să-mi înfrunt, când va veni, bătrânețea, care… care văd că deja mă caută, uite-o ˗ o femeie adusă de spate urcă încet panta, merge sprijinindu-se într-un toiag, în față i se bălăngăne un șorț strâns într-un nod mare. Se oprește alături și mă întreabă cu voce groasă ca de fumătoare înveterată:

− Ești de la firma de construcții? Nu răspunzi? Ți-a mâncat pisica limba? Hai lasă, scuipă-ți liniștit cojile de semințe.

Pune mâna streașină, se uită în toate părțile, apoi începe să îngâne ca pentru sine:

− Ehei, aici m-am născut, aveam o căsuță de pământ, ce mai zgâlțâia crivățul ușa bordeiului... Eram nouă copii în două cămăruțe dar nu ne era greu că știam de rușine. Lumea de azi nu mai are rușine, nu mai are bun-simț. Se răsucește și, privindu-mă drept în față continuă: Ce crezi, nepotul meu, Baronul, cum îl policrește lumea, când era mic mă striga "Tușă Ana", acum îmi spune "Tuș" sau "Tușometru" sau "Tușometriana", uneori mă mângâie cu un "Metrior" frumos, melodios, păcatele lui… Daaa, și eu, drept mulțumire i-am donat ditamai bucata asta de pământ să-și facă palat. Dar cu alt gând am urcat până aici ˗ desface nodul șorțului ˗, să legați sticla asta cu țuică, sus, sus, la căpriori că așa e tradiția.

− Oho, mai e pân-acolo, azi de-abia trasăm amprenta la sol cu excavatorul, zic întinzând totuși mâna după clondir.

− Aaa, trasați cu scamatoru'?... Să trasați, că tot cu scamatoru' m-au demolat când m-au mutat de aici în vatra satului.

Pe seară trec pe la nea Marin cizmarul. Iese la poartă fiul lui, apoi vine și nora. Cei doi se tot îndeasă să-mi repete că au insistat degeaba, medicii de la psihiatrie au refuzat internarea lui nea Marin pe motiv că… n-au motiv ˗ bătrânul e sănătos la cap.

Discuția cu ei m-a stors de vlagă. Îmi sorb ultima gură de bere pe terasa cafe-barului și încă mă gândesc la cei doi soți, la cât de mult, fraților, răutatea poate să urâțească fața omului.

− Nea Sande, văd că te pregătești să pleci, îmi zice puștiul de la bar, doar un pic te mai rețin ˗ se apropie de mine ˗, a dispărut Gibril, șoptește, spun ăștia că n-a mai ajuns aseară acasă, ai lui îl caută înnebuniți.

Adineauri Tudor abia de mi-a răspuns la bună dimineața, e supărat tare moșul. Știu care îi e buba ˗ îi calcă pământul toți care se duc să ia apă de la izvor, au făcut cărare pe terenul lui. Văd că s-a trezit hotărât să pună mărăcini în pârleaz și pe potecă.

Ajung în tabără, schimb câteva vorbe cu paznicul de noapte, apoi îi dau drumul să coboare în sat mai devreme mai ales că e și proaspăt tătic, fericitul de el. Trag un ochi de jur-împrejur ˗ totul pare în regulă, jos în vale Tudor împletește înainte la mărăcini.

Astăzi, în sfârșit, o să fim în formulă completă. În primul rând că îl avem pe Țugurin. Ăsta e cu călușul, când-și-când îl auzi: hăilășa! E mai încet la minte, puțin limbut și are purtări bizare uneori dar e puternic ca un urs, să-l vedeți cum aleargă cu câte doi saci de ciment pe umeri, de numa' numa'… Este conștiincios și docil și tăcut ca un înțelept, însă uneori cu greu face față glumelor nesărate ale celorlalți, mai ales Olteanu nu-l slăbește și nu-l slăbește. Între ei e o râcă mai veche, dar Țugurin n-are treabă ˗ cum un coleg și-a adus acordeonul pe șantier ˗, când e timp o dă pe cultură, cântă Țugurin din gură cu tot oful: Spune mândlo-adevălat, mai ai fun gagic în sat? Pe Țugulin la Izbășești, Mănache din Cochinești. Ăsta e șlagărul pe care îl tot repetă de, vrând-nevrând l-am învățat cu toții.

Mă uit la ceas ˗ timpul trece ˗, intru în mica noastră bucătărioară pe roți și pun tuciul pentru cafea, un tuci plin să ajungă la toată lumea, e bună cafeaua făcută la tuci. Unul câte unul sosesc și ceilalți. Cam tăcuți în dimineața asta. Cineva, totuși, aduce vorba despre dispariția lui Gibril dar nimeni nu știe prea multe amănunte. Golim cănile în liniște și trecem la treabă, fiecare la postul lui, fiecare știe ce are de făcut. Muncim cu febrilitate, așa suntem învățați. La ora prânzului șeful ne aduce cateringul ˗ lume, lume, iar e bine în armată! ˗, ne claxonează din șosea să ne luam mâncarea de la mașină. Pe mine mă cheamă mai într-o parte.

− Vezi că m-a întrebat un polițist dacă lucrezi la firma mea, îmi zice, și dacă știi ceva de ăla care a dispărut, cică, tu ai fi rămas cu el în seara aia.

− Aoleu, ba n-am rămas deloc cu el, după ce a plecat lumea l-am mai strigat o dată de jos ˗ nu mi-a răspuns, așa că m-am cărat și eu.

− Bine Sande, bine, dacă e… vezi ce vorbești. Aici cum vă descurcați?

− Totul e-n regulă, excavatorul a terminat de săpat… Atât de mare adâncime, șefule?!

− Atât cere proiectul!

− Bun, poimâne putem să turnăm fundația până la rasul pământului. Deocamdată pregătim înainte armătura și panourile pentru cofraj.

− Ok, dați zor, vorbim.

Patronul urcă în mașină și pleacă, noi ne tragem la umbră, tovarășii mei încep să-și desfacă pachetele și să mănânce, fiecare ce-a comandat, eu sunt la dietă așa că citesc ziarul, cum se zice. Își pun burțile la cale, iar pentru siestă se trântesc alături. La un moment se ridică Olteanu și dă să treacă pe lângă Țugurin care sforăie lungit cam de-a curmezișul.

− Ciuguline, dă-te bă dracu' din drum ˗ și, buf! îi îndeasă cu sete un bocanc în burtă.

− Băi tâmpitule, nu da într-un om adormit, strig de la locul meu.

Dar Țugurin, ca la alarma regimentului, e deja în picioare, bezmetic din somn, pune mâna pe o coadă de lopată, pac! îi trage lui Olteanu la oul piciorului, trosc, și pe partea cealaltă, și tot așa, ploaie de lovituri. Olteanu cade la pământ urlând. Sărim cu toții să-l ținem pe Țugurin, care, puternic ca un bivol, se scutură de noi ca de furnici. Loviturile devin mai aprige, Olteanu agonizează, dar cum să-l scăpăm din mâna furiosului? Deodată se aude acordeonul și o voce răgușită: Spune mândro-adevărat, mai ai un gagic... Țugurin lasă coada de lopată, se șterge de transpirație cu mâneca și se dă lângă urechea celui care geme jos:

− Hăilășa!!! Oltene, acum ai văzut cum stă tleaba?

Dacă tărășenia asta ajunge la urechile șefului ar putea fi dați afară amândoi, așa că hotărâm ca totul să rămână între noi.

La terminarea programului de lucru, ca de fiecare dată, eu rămân până vine paznicul, în seara asta e rândul lui Anton, e nou angajat, deci trebuie să-l mai și instruiesc oleacă. Până una alta asigur perimetrul lucrării să nu cadă vreun animal sălbatic în găurile astea adânci de doi metri, că ˗ zice șeful ˗ e caz de pușcărie. Soarele e la scăpătat deja, acușica trebuie să pice și plantonul nostru.

Se aude un plânset, ocolesc baraca și privesc în vale: un copil urcă costișa plângând. Cobor înspre el.

− Ce-ai mă, te-a mușcat ceva?

− Moș Tudor l-a legat pe Iliuță de pom, zice printre sughițuri.

− Ia hai cu mine la el.

Îl iau de mână și coborâm pe potecă. Într-adevăr, ceva mai jos celălalt copil este legat de un prun cu mâinile la spate, alături Tudor stă pe-n bolovan și fumează.

− Nea Tudore, ce ți-a făcut, bre, de-l chinuiești?

− Ce mi-a făcut… el și cu ăstălalt…, i-am prins în vale, îmi călăreau calul, cal bătrân, și mai era și priponit… Și lumea zice că eu sunt al dracu', auzi, eu sunt al dracu'…

− Nene, niște copii, iartă-i, zău!

− Nu-i iert nici mort, să vie tac-su să mă-nțeleg cu el. Că așa s-au învățat, toți mă strică pe toate părțile.

Of, greu se mai lasă convins omul ăsta... Bieții copii, speriați și-au luat tălpășița, alergau și se tot uitau în urmă.

Dar ce ne facem noi că mi-e foame de-o bere și Anton nu mai vine.

Vine o mașină, oprește, din ea coboară o doamnă în roșu, de pe partea cealaltă se dă jos chiar paznicul nostru. Femeia se apropie, îmi întinde mâna:

− Bună, sunt Columbina, soția proprietarului. E prima dată când vin aici. Arătați-mi și mie, vă rog, cam până unde ține terenul nostru, propriu zis, că sigur sunteți mai bine informat decât mine. Văd că acolo jos începe pădurea.

O femeie, într-adevăr, foarte frumoasă, ochii ei ireal de mari au o sclipire stranie.

− După planul cadastral, zic și întind brațul, până acolo ar fi, în vale este fântâna, în dreapta liziera, nucul este chiar pe hotar.

− Mulțumesc, mulțumesc!

Sare din bolovan în bolovan ca o căprioară, râde, se ține de cotul meu, ne ținem de mână.

− Ah, se face târziu, spune, trebuie să plec dar poate ne mai vedem. Vreți vă las undeva? că tot sunt cu mașina.

− Dacă mă lasați în centru e perfect.

− Tu, că m-ai făcut să râd…

Îmi întinde din nou mâna, i-o sărut, aleargă cu părul în vânt, se întoarce…

− Tu, că m-ai făcut să râd…

De femeia aceasta se zice că se deoache ușor?

În centru ˗ se aude de departe ˗, pe terasa cârciumii cântă Nicu lu' Haplea. Îmi iau o bere și mă așez să ascult un bătrân lăutar. În tinerețea lui era vedetă locală. Lovea cu arcușul spatele viorii ˗ "ia atențiune!", și interpreta cu avânt balade și cântece: Balada lui Oleac, Balada Șarpelui, și altele. Apoi câte întâmplări nemaipomenite povestea, asculta lumea și nu se mai sătura. Acum l-a ajuns și pe el bătrânețea și neputința dar mintea îi e tot tânără și tot hâtru e.

Îl invit să se așeze la masa mea.

− Domnule, ce mai faci?

− Uite tată, cu bătrânețile.

− Nea Nicule, am o afacere cu mata, te plătesc bine ˗ se înviorează dintr-o dată ˗, zi-mi o poveste, două din alea poznașe din vremurile dumitale, ți le plătesc la bucată, mă dau eu mare.

− Din vremurile mele… șoptește așezând încetișor vioara pe masă, ehei, ce vremuri erau odată… Și eu eram tânăr, umblam prin lume cu cântatul că mă chemau, și întâlneam oameni și oameni, și mai buni, și mai răi… Pentru o nuntă au venit și m-au luat de acasă, cu o căruță. O juma' de zi au mers caii când la trap, când la galop până am ajuns în satul cu pricina, un sat așezat așa în sus, pe o viroagă. Aveam inima cât un purice: "Doamne, mai scap cu viață din mâna ăstora?" Așa pățeam uneori dar trebuia să aduc bani acasă că aveam pe mama bolnavă la pat. Tata murise demult. Și cum spuneam…, am ajuns, am scos vioara și am început să-mi fac meseria. Masa mare au pus-o la căminul cultural. Lume puhoi, veselie, se bea, se mânca, se juca în draci. Orele treceau și, tocmai mă gândeam: "Hai, c-o petrecui și p-asta", când, deodată, parcă s-au deschis toate ferestrele și a pătruns vijelia de pe lume, uraganul, ce mai… S-au luat la bătaie ca orbii, că nu știai cine cu cine, își cărau pumni și scaune în cap. Ca să mă feresc de farfurii, de sticle zburătoare m-am băgat sub țambal. Măi frate, s-au suit pe mese, au dărâmat tot, totul a fost călcat în picioare ˗ praf și pulbere. S-au bătut până au obosit. Apoi au început să apară răniții. Nașu' mare mai avea pe el doar jumătate de haină, mireasa plângea cu pieptul leoarcă de sânge. Sala a început să se golească, nu s-a mai luat dar, nu s-a mai luat nimic ˗ în urmă, ca după război! Când a venit miliția, la declarații ne-au luat și pe noi, lăutarii.

− Nea Nicule, zic înmărmurit, până l-a urmă s-a aflat cauza tărăboiului?

Bătrânul își potrivește vioara sub bărbie ˗ clinc-clinc, clinc-clinc…

− Auuu, mama meaaa,

a rămas în coadă de pește, lumeee,

totuși, pe la colțuri se povestește…,

când înăuntru era tot congresu'

cineva ar fi văzut mireasa afară, în noapte

cum proba, unuia, fesu',

ooof și aoleuuu.