Sunt o cititoare pasionată și pasională. Iubesc și cărțile și mirosul lor, trăiesc în ele, cu ele și dacă le părăsesc, o fac pentru scurt timp, jinduind la clipa întoarcerii. Practic un soi de activism cultural, un misionarism literar, acolo unde îmi fac veacul, printre elevi. În general, îmi iese splendid și găsesc fascinant ceea ce creez în mintea copiilor, discutând despre literatură și despre puterea cuvântului. Am privilegiul să fac ceea ce-mi place. Și nu-mi iese întotdeauna la fel de bine, pentru că doar acolo se întâmplă minunea. Și strădania mea de a-i apropia pe copii de literatură, fie ea clasică ori contemporană, rămâne doar în acel spațiu și reverberează doar în mintea și în sufletul lor. De cele mai multe ori se stinge, pentru că, de cele mai multe ori, rămân singură în luptă. E lucru deja știut. Lectura nu mai e un fel de a-ți petrece timpul liber, cu atât mai puțin pasiune mistuitoare, deși programa școlară cuprinde unități de studiu dedicate acestei teme. Lectura trebuie cultivată și practicată, iar oamenii, mici și mari, nu mai citesc, pentru că fie nu mai au timp, fie nu le place, fie n-au făcut-o niciodată..., e o discuție lungă și am încetat de mult să mai iau în tragic situația. Eu însămi, în ultima vreme îmi părăsesc destul de des cărțile, le încep, le las deschise, ridic turnuri de cărți peste tot, le văd în treacăt cum mă așteaptă cuminți să mă întorc la ele. Și cum găsesc din ce în ce mai greu și mai rar răgazul acela binecuvântat, nu-mi rămâne decât sâcâitorul sentiment al culpabilității. Și mi-e limpede că dacă n-am timp pentru citit ce-mi place, am cu atât mai puțin timp de pierdut cu prostii. Caut esențe, caut substanță și dau doar peste forme fără fond. Pretutindeni în spațiul presei literare. Așa că, am ajuns să nu mai străbat un număr al unei publicații de la un capăt la altul, ci să caut doar autori. Și de literatură și de critică ori cronică literară. Chiar și așa, se întâmplă să fiu dezamăgită uneori, pentru că nici ei nu sunt consecvenți cu sine, pentru că migrează ideatic – nu voi spune, ideologic – și par, mai mereu, fie încălecați, fie creați de politicile editoriale. Mă entuziasmez când descopăr opinii asemănătoare cu ale mele, îmi place și când descopăr păreri divergente, exprimate pertinent și mă irită când citesc platitudini, stângăcii pretins critice, slugarnice, slinoase, gratuit malițioase. Le găsesc, din păcate, cu asupra de măsură. Alerg de la o platformă la alta, de la un autor la altul. Buimacă și istovită, jinduiesc după un loc în care să zăbovesc și să mă scutur de colcăiala de idei. Nu-mi plac articolele lungi, diluate și cabotine. Și nici faptul că, mai mult decât în orice altă perioadă, în paginile publicațiilor literare, mă rog, culturale, s-a strecurat perfid, impostura drapată în roba instanței critice. Validată de însăși respectiva publicație. Și dacă e să vorbim despre deontologie, despre principii ori respectul față de propria ținută ideologică, un critic literar trebuie să fie o instituție în sine. Asemenea, și o publicație cu pretenții literare, mă rog, culturale?! Să te facă să aștepți cu febrilitate un nou articol, viitorul număr, să te provoace, să te prindă. Din păcate, tradiția nu înseamnă întotdeauna valoare, consecvența presupune viziune, sistem și disciplină. Nu știu în ce măsură publicațiile literare de astăzi au un program, demers socotit prăfuit, probabil, în zilele noastre. Poate că ar trebui să ne întoarcem în timp și să învățăm că avem nevoie de o structură de rezistență pentru a construi temeinic mai departe. Nu înțeleg în ruptul capului de ce oamenii deștepți care trăiesc în spațiul privilegiat al literaturii nu sunt în stare să pună lucrurile în ordine. Nici măcar pentru ei. De ce irosim atâtea resurse și sfârșim prin a crea doar forme fără fond? Să fie doar din rațiuni de politică editorială dictate de cele comerciale? Dacă e doar marketing, răfuială, aroganță, vanitate, ce mai rămâne pentru literatură? Cine mai rămâne s-o scrie, cine să scrie despre ea și cine să citească tot ce se scrie? Deși se scrie enorm, haotic, cât cuprinde, peste tot și din păcate, de către oricine, mi-e din ce în ce mai greu să găsesc esența. Să simt, cred că știți, starea aceea sublimă pe care ți-o dă o carte sau o cronică sau o recenzie scrisă cu măiestrie. Și e ceva ce nimeni nu-mi poate lua. Visez cu ochii deschiși la scriitori coborâți printre oameni, la o facultate de litere care să dea profesori, la tineri profesori de română care să propovăduiască frumusețea cuvântului și a literaturii și a ideilor și care n-au decât să fie și scriitori și critici și ce vor ei, dar începând de undeva și construind ceva. Cred că se impune să facem ordine în literatura și în critica literară, să le aducem la zi, dincolo de orgolii, de considerente pecuniare și de confortabile lamentații. Scriitorii și criticii trebuie să iasă în lume. N-au decât să rămână cu capul în nori, dar să coboare cu picioarele pe pământ. Pomeneam de activism cultural, de misionarism literar și mă gândesc acum că dintre toți scriitorii români de azi, doar trei au coborât printre cititorii de mâine, acceptând să participe la întâlniri cu elevii și aceștia sunt Doina Ruști, Florin Iaru și Dan Mircea Cipariu. Vorbesc aici doar despre întâmplări din școala la care predau eu. Cu siguranță, s-a întâmplat asta și în alte școli, cu alți scriitori, profesori, elevi. Prea puțin însă, pentru că e ceva ce ar mișca lucrurile. Așa trebuie să se întâmple. Altminteri, iertată fie-mi expresia, o ardem intelectual și ar putea fi de natură să ne mulțumească, atingând râvnitul și afurisitul concept consumerist de doi într-unul. Și sterilitate și catharsis.