Închid ochii împăcat că am protejat binele. Știu exact ce mă așteaptă. Mă așteaptă întunericul abisal și amorf, pe care îl trăiesc în fracțiunea aceea de secundă, de fiecare dată când clipesc. Pe lângă reflexia luminii în diferitele obiecte și ființe care mă înconjoară, această întunecime îmi este și ea la fel de familiară. De câte ori clipesc, de exact atâtea ori... o simt.

Acum însă, în mod cu totul neașteptat, se întâmplă exact opusul. Interiorul ploapelor îmi este inundat de mii și mii de scânteioare și totul pare că se transformă într-o veritabilă boltă cerească pe care se dau artificii. Fascinat, privesc ca la cinema. Nu sunt stele verzi pentru că nu m-a lovit nimeni, a fost alegerea mea. Sunt scânteioare, mici particule atomice care se ciocnesc unele cu altele într-o veselie a iubirii, scânteioare care aprind întunecimea și o dezbracă de negura neantului. O transformă în însuși proiectorul vieții și pentru prima oară în viața mea nu mai simt, pentru prima oară în viața mea văd întunericul.

O emoție electrifiantă, metalică și într-adevăr paralizantă îmi inundă întreaga ființă din moalele-capului până către tălpi în momentul în care îmi dau seama că viața care se proiectează pe interiorul ploapelor mele este însăși viața mea. Las însă, din curiozitate, senzația să mă copleșească, să îmi cuprindă încet-încet simțurile, terminațiile nervoase din membrele periferice și buricele degetelor. E o altă viață!

O las și pentru că nu mă pot împotrivi. Știu însă că ceea ce simt acum este real, nu e o închipuire fantasmagorică care vine de obicei după trei fumuri sau trei beri. Știu că am mintea limpede tocmai pentru că pot vedea în adâncurile ei, acolo unde voința mea este în concert, în perfectă armonie cu voința strămoșilor.

Emoția resimțită e una de recunoștință pentru această bucurie imensă, pe care nu o pot înțelege sau cuantifica însă pe care o întâmpin cu dezinvoltură și cu cel mai mare entuziasm. Mi-a fost dăruită, nu am plătit bilet, reclamele s-au terminat și începe filmul. Mamă-mamă!

Mă văd pe mine la doi ani jumate privind marea pentru intâia oară. Mângâi cu blândețe o girafă gonflabilă pe care mi-a cumpărat-o tata de dimineață, drept răsplată pentru că am mâncat toți morcovii fierți din salata boeuf. Cu mintea însă sunt departe. Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine, însă atunci când privesc valurile cum scaldă plaja cu mișcările lor ritmice și senzuale ceva se întâmplă. Simt o chemare de undeva sau poate e un îndemn. Nu știu. Un dor de ceva.

Imensitatea azurie îmi spune ceva, iar creierul meu înregistrează flămând fiecare pulsație. Cu mijloacele limitate, mijloace specifice vârstei pe care le are la dispoziție, încearcă să decodeze mesajul și să îl traducă în termeni sau asocieri pe care să le înțeleg. Nu reușește. Îndosariază, depune fragmentul într-un sertar și își îndreaptă atenția spre textura lucioasă de plastic, a girafei.

Licăriri și tresăriri din acea trăire profundă pe care am avut-o atunci la mare am simțit însă și în anii care au urmat. Vara la bunici în după-amiezile târzii când lumina este perfectă, aproape de răcoarea serii, mă găseam cuprins câteodată de chemarea acelui dor. Vino! Vino unde e aroma! Nu înțelegeam nici acum chemarea însă primeam acele momente cu mare drag și bucurie. O bucurie care îmi zguduia întreaga ființă, bucuria de a te ști părtaș la o întâlnire cu eternitatea. Timpul se oprea odată ce sesizam perfecțiunea momentului. Să rămân aici Doamne, să rămân aici! Într-un sens foarte real chiar am rămas, pentru că nu am uitat clipele de lumină niciodată.

Chemarea însă a rămas, și la scurt timp am descoperit-o și în întunecimea din amurgul serii. Un staul cu oi la marginea satului, toți mieii pregătindu-se de culcare mai puțin unul care vroia să sară gardul. Să meargă unde? Numai el știa. Un vânt rece mă împingea să mă întorc și să merg acasă însă m-am împotrivit și am rămas să văd ce face mielul. A sărit. A sărit gardul și s-a pierdut în niște tufișuri întunecate. N-am uitat nici această imagine pe care natura părea că mă imploră să nu o văd.

Așa a început practic dihotomia în sufletul meu. Simțeam mereu ambele dorințe. Să rămân aici, în liniștea staulului, în răcoarea serii, în bucuria luminii de seară. Sau să sar, să mă pierd în necunoscut, în aventuri nemaiauzite! Să trec marea și să găsesc chemarea de departe. Dorul de ceva fel.

Am ales să stau apoi am ales să plec, să caut aroma, să explorez tărâmuri de poveste și de vis. Odată ajuns undeva simțeam timp de luni de zile că locul respectiv e ireal, priveam totul în jurul meu cu așa un interes și cu o asemenea detașare încât dacă m-ai fi văzut puteai să juri că sunt un duh prins între două lumi. Totul era fascinant și mă lăsam purtat de val. Chiar în trivialități, chiar și în primejdii.

Ceața însă se ridica mereu după câteva luni și ajungeam să descopăr de fiecare dată aceeași realitate. Oamenii sunt peste tot la fel. Fiziologic, mental, spiritual chiar... ne asemănăm mai mult decât vrem să recunoaștem. Cele două mari forțe care ne guvernează viețile sunt lenea și iubirea, iar fiecare acțiune pe care o întreprindem are la bază una dintre aceste două motivații. Frica, lăcomia sau curiozitatea sunt doar simptome. Mielul care rămâne în staul nu e cu nimic mai presus de cel care vrea să sară. Amândoi pot greși sau pot avea dreptate, motivația lor e cea care face diferența.

Viața este dinamică. Viața este fluidă. Există momente în care trebuie să sar tot așa cum există momente în care trebuie să rămân. Dacă sar la momentul nepotrivit, o pățesc. Am pățit-o de multe ori. Dacă rămân o pot păți din nou. Și atunci cum, cum să fac să știu când trebuie să sar și când să rămân? Pot avea certitudinea că ceea ce fac este bine sau totul se reduce până la urmă doar la șansă?

Așa s-ar părea că e și chiar este dacă privesc lucrurile din perspectiva mielului. Nu este însă singura. Pot să încep să privesc lucrurile din perspectiva păstorului și atunci totul, absolut totul se schimbă. Nu mai contează deloc dacă plec sau dacă rămân pentru că filosofia păstorului este iubirea, grija pentru mieii și oile lui. Tot ceea ce face face din iubire. Cel mai mic moment de neatenție sau de lene îl poate costa turma. Prin însăși natura misiunii lui, el nu are timp să îi fie lene. Păstorul nu poate să fie fiul risipitor. Nu e nici fiul care a rămas acasă. Păstorul e tatăl celor doi.

În momentul în care încep să gândesc ca un păstor, totul în viața mea capătă sens. Viața mea are dintr-o dată gust, e aromată, delicioasă. Îmi dau seama instantaneu că aceasta este menirea mea. Acesta este scopul pentru care m-am născut, chemarea, acesta era îndemnul pe care l-am auzit pentru prima oară atunci când îmi mângâiam girafa gonflabilă. Mesajul pe care nu l-am înțeles era: stai liniștit, nu ești decât Păstorul.

Atunci când mi-a fost cel mai greu în viață, atunci când am avut necazurile cele mai mari și ispitele cele mai grele, mi-am șoptit întotdeauna la ureche: sunt Păstorul. Nu am de ales. Dacă nu sunt păstor atunci sunt oaie și oile nu vorbesc niciodată împotriva tiraniei oamenilor răi. Ele nu se revoltă. Își găsesc siguranța în turmă și în relativizări. Când o altă oaie e tratată nedrept celelalte se bucură spunându-și: Bine că n-am fost eu!

Păstorul însă are curaj. A murit multe morți și a plâns multe lacrimi până să ajungă aici. Suferința i-a dat putere să vadă. Vede simptomele și ispitele cu ochii sufletului. Să câștigi, să nu pierzi, să fii satisfăcut, să nu fii flămând, toate aceste porniri sunt pornirile turmei. Un păstor face ce face pentru că așa trebuie, pentru că așa e bine, așa îi dictează sufletul, singurul dictator pe care îl acceptă. Sufletul este iubire iar iubirea este de ajuns. Ea te împinge la luptă sau chiar la moarte pentru a proteja binele. Moartea survenită astfel este o moarte bună. Este, într-adevăr, moarte veritabilă.

Deschid ochii într-o altă viață, împăcat că am protejat binele. Credeam că știu exact ce mă așteaptă, întunecimea amorfă... însă, în mod cu totul neașteptat, s-a întâmplat exact opusul. Pentru prima dată în viața mea am văzut întunericul. A fost o moarte bună. Mi-am șoptit la ureche: eu sunt Păstorul.

Marius Balo