Revistă print și online

Laura Ionescu – un model de feminism

M-am tot ținut de vreo lună să scriu despre cartea Laurei Ionescu – Nu te găsesc pe nicăieri și astăzi, după ce mi s-au așezat gândurile, m-am decis s-o fac.

Nu țin să-i aduc un elogiu (cu toate că merită) și nici să-mi construiesc discursul pe motivul empatiei, ca emoție pe care mi-a transmis-o, însă romanul ei (voi menționa de-a lungul cronicii titulatura de roman, compus din fragmente de jurnal, chiar dacă el este încadrat la Memorii, Jurnal, Non-Ficțiune) a răscolit ceva în mine. Spun ceva pentru că nu reușesc să identific ce anume sau, mai precis, nu pot materializa această stare. Cert este că Nu te găsesc pe nicăieri – titlu ce are dublă negație și poate fi interpretat din punct de vedere logic ca o afirmație (Te găsesc peste tot) – reprezintă mulțumirea copilului către o mamă ce a reușit singură să depășească orice piedică și să crească doi copii. Și nu doar să-i educe, ci să le ofere o perspectivă sănătoasă asupra vieții, în epoca lui Ceaușescu, unde dictatura reprezenta puterea.

Citind cartea Laurei, am observat ușurința cu care a putut să-și construiască discursul, lăsând cititorul să penduleze între personaje. Atât mama, cât și ea devin protagoniste, fac schimbul într-o prelungire naturală. Fata devine brațul mamei pe care se poate baza.

Cu o soră plecată în Canada și un tată mai mult absent din viețile lor (chiar dacă locuiau în aceeași casă), copila învață să facă față greutăților și să-și pună în paranteză nevoile hormonale și sociale specifice vârstei adolescenței.

Observăm lupta pe care o poartă pe toate planurile, dar în niciun rând din carte nu predomină înjosirea sau nevoia de milă. Ea nu cerșește nimic și nu-și "blesteamă" viața pe care o are. Nici măcar nu se plânge de ea, ci pur și simplu o acceptă. Iar din acceptarea aceasta descoperă tainele ascunse ale mamei, puterea cu care ea le făcea pe toate, fără să arate oboseală sau tristețe.

Mama devine aici modelul de urmat, o reprezentare a anduranței și a dedicării pentru familie.

Tânăra ei fată își arată din când în când revolta specifică vârstei, unele comentarii venind tocmai din nevoia de independență, dar, cu timpul, când boala mamei avansează, copila își dă seama că acțiunile ei sunt juvenile și îl roagă pe Dumnezeu s-o țină cât mai mult în viață. Și se roagă chiar dacă nu crede sau, cel puțin, nu la nivelul de habotnicie cum o fac cei din neamul ei.

Laura Ionescu ridică o serie de întrebări prin acest roman: Oare omul reușește prin suferință și greutate să aprecieze cu adevărat valoarea părinților? Este el capabil să ajungă în miezul cunoașterii în urma unor decizii venite din exterior? Oare degradarea umană, de care niciunul nu este mândru și pe care cu toții încercăm s-o mascăm, ajunge să fie povață sau povară pentru copiii noștri?

În jurul acestor întrebări se joacă autoarea, dar o face într-un mod natural, de parcă ar discuta cu noi la o terasă. De aici și autenticitatea scrierii sale, că nu am găsit un rând care să mă ducă într-o zonă de construcție artificială. Tocmai prin acest atu reușește Laura să aducă emoție, să transfere această încărcătură interioară în mintea cititorului.

Și dacă nu lași măcar o lacrimă, chiar și în interior, citind anumite pasaje, înseamnă că n-ai trăit îndeajuns sau ești, cu iertare, un soi de mic psihopat 😊

Nu aș vrea să înțelegeți greșit vreun rând expus aici sau din cartea Laurei, pentru că în Nu te găsesc pe nicăieri nu vorbim doar de suferință, ci de aprecierea vieții. De dorința de a trăi orice moment și de a-l aprecia. De a ne ține părinții aproape, de a fi alături de ei și de a ne bucura de ceea ce suntem până la urmă. Căci viața are și părțile ei bune.

Mama protagonistei îndură muzica dată în blană de copilul teribilist, mofturile la mâncare etc., dar reușește prin tăcere să ofere un exemplu. Ea nu impune, ci te învață să supraviețuiești într-o lume nu neapărat frumoasă.

Din punctul meu de vedere, romanul acesta este cel mai puternic manifest feminist, fără a se erija în el. Limbajul este o armă, dar aici el devine prieten, confident, aliat, părtaș. Tipul acesta de feminism este necesar să fie predat și asimilat în școli. Ține de respect și de empatie.

Și eu îi mulțumesc Laurei Ionescu pentru puterea pe care a avut-o spunând povestea așa brut (ar părea) pentru lume. Acest proces cathartic cu siguranță a ajutat-o și sunt ferm convins că îi va ajuta pe mulți.

Îți mulțumesc ție și mamei tale pentru o lecție de viață!


Laura Ionescu, Nu te găsesc pe nicăieri, Editura Publica, 2021.

Dorian DRON

Prozator, cu un master în creative writing la Litere, a publicat romanele Scara (AB4), 2018 și Amintirile unui spălător auto (2020). Este prezent în publicațiile literare și este autorul site-ului blogullor.ro