nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Samad Behranghi: O piersică și o mie de piersici

Lângă satul sărac și lipsit de apă se întindea o livadă foarte mare. Avea apă din belșug și o mulțime de pomi fructiferi își făceau loc în livadă. Era atât de mare și de bogată în pomi fructiferi, încât nu puteai vedea dintr-o parte în cealaltă.

În urmă cu câțiva ani, boierul își împărțise pământul în parcele mici și le vânduse țăranilor, dar livada o păstrase pentru el. Pământul vândut țăranilor era pietros, abrupt și fără apă, în timp ce livada avea pământ bun și plat. Livada boierului era cea mai bună bucată de pământ din împrejurimi; în jur, pământul vândut țăranilor urca pe pantele dealurilor spre munți, printre râpe abrupte. Acolo, țăranii cultivau grâu și orz.

Dar să trecem peste toate acestea și să revenim la povestea noastră.

În livadă crescuseră doi piersici, unul mai mic și mai tânăr decât celălalt. Frunzele și florile lor erau identice și oricine vedea cei doi pomi, își dădea imediat seama că erau de același soi.

Piersicul mai mare era altoit și în fiecare an rodea piersici mari și frumoase, roșiatice și pline de zeamă. Erau așa de mari, că abia le puteai acoperi cu palma; nu-ți venea să muști din ele și să le mănânci.

Grădinarul spunea că pomul mai mare fusese altoit de un inginer străin și că altoiul fusese adus din țara lui. E limpede cât de scump trebuie să fie un asemenea pom fructifer în care s-a investit atât.

De trunchiurilor celor doi piersici, pe o bucată de lemn era scrisă și atârna rugăciunea "tăgăduitorii", să nu deoache cineva pomii.

Piersicul mai mic avea anual cam o mie de flori, dar nu rodea nici măcar o piersică. Ori își pierdea florile, ori fructele galbene și necoapte cădeau la pământ. Grădinarul făcuse tot ce fusese cu putință pentru pomul cel mic, dar fără folos. Din an în an avea tot mai multe crengi și frunze, creștea tot mai puternic, dar nici măcar un fruct nu rodise vreodată, nici măcar unul de sămânță.

Apoi, grădinarul se gândise să altoiască pomul cel mic, dar piersicul tot nu s-a schimbat. Parcă îi făcea în ciudă cu încăpățânarea lui. Nu mai știa ce să facă. I-a venit o altă idee: să păcălească pomul și să-l sperie. A plecat și s-a întors cu un fierăstrău în mână, și-a strigat nevasta, s-a așezat în fața piersicului mic și s-a pus pe ascuțit fierăstrăul. Când fierăstrăul era foarte ascuțit, s-a oprit, s-a tras încet înapoi și dintr-o dată a pornit glonț spre pom de parcă voia să-l taie bucățele chiar acolo, pe loc.

Femeia l-a apucat de mână și i-a strigat: "Pe viața mea! Stai! Îți jur că de anul viitor va rodi și va păstra fructele. Dacă nu-i trece lenea, nu-l mai iertăm. O să-l tăiem și-l aruncăm în cuptor să ardă și să se facă scrum."

Dar nici această păcăleală nu a schimbat cu nimic pomul.

În final, cu toții vreți să știți ce are de spus piersicul cel mic și de ce nu rodea. Foarte bine. De aici înainte, povestea noastră explică această problemă.

٭٭٭

Ascultați!...

Ascultați cu multă atenție, căci acum vă vorbește piersicul cel mic. Nu mai faceți gălăgie, să vedem ce are de spus pomul cel mic. Vă povestește viața lui:

"Eram între o sută și o sută și cincizeci de piersici și stăteam în coș. Grădinarul acoperise fundul coșului și căptușise pereții cu frunze de viță de vie și deasupra la fel, pentru ca razele soarelui să nu ne usuce pielea fină și pentru ca praful să nu se pună pe pistruii noștri roșii. Doar puțină lumină verde intra printre frunzele de viță de vie și se amesteca frumos cu roșul pistruilor noștri, făcând o imagine minunată.

Grădinarul ne culesese dimineață devreme, înainte de răsăritul soarelui și de asta trupul ne era umed și răcoros. Răcoarea nopții de toamnă o simțeam încă în trup, iar căldura puțină, care pătrundea printre frunzele ce căptușeau coșul, ne plăcea. Eram toate copilele aceluiași pom. În fiecare an, tot cam pe vremea asta, grădinarul strângea piersicile mamei mele, le aranja în coș și le ducea la oraș. Acolo bătea la poarta boierului, dădea piersicile și se întorcea apoi înapoi la livadă.

Vă spuneam că eram între o sută și o sută și cincizeci de piersici coapte și zemoase. Despre mine pot să spun că eram plină de zeamă dulce și gustoasă. Pielea mea era așa de fină și subțire de ziceai că acum se rupe. Eram așa de îmbujorată că dacă m-ai fi văzut, sigur ai fi zis că roșesc rușinată de goliciunea mea. Mai ales capul și trupul mi-erau încă umede de roua toamnei, de parcă fusesem stropită cu apă.

Sâmburele meu mare și puternic se gândea la o viață nouă. Ba chiar și eu mă gândeam la o viață nouă. Sâmburele meu nu era separat de mine.

Grădinarul pe mine mă pusese deasupra coșului, să fiu văzută la prima privire. Poate pentru că eram mai mare și mai zemoasă decât toate celelalte. Deși eu nu vreau să mă laud singură. Orice piersică care are șansa să crească și să rodească va deveni mare și zemoasă, dacă nu va fi leneșă și va permită viermilor să-i intre în piele și în carne și chiar în sâmbure și să i le mănânce.

Dacă am fi ajuns în fața boierului, chiar așa cum stăteam în coș, ghinionul meu ar fi fost să fiu dată fetei lui, pe care o iubea nespus. Fata boierului ar fi luat o mușcătură din obrazul meu, iar apoi m-ar fi aruncat. În fond, casa boierului nu era precum casa lui SahebAli și Polad, unde nu intrase vreo caisă sau castravetesau piersică. Grădinarul povestea că boierul aducea și din străinătate fructe pentru fata lui. Comanda și veneau cu avionul fructe, portocale și banane și struguri și chiar flori. E drept că aceste cheltuieli erau enorme, dar boierului nu-i păsa. Socotește apoi cât cheltuia boierul cu hainele și școala și mâncarea și doctorii și asistenții medicali și servitorii și jucăriile și excursiile și plimbările fetei. Zi să fie zece mii de tumani[6] pe lună. Și tot e puțin. Dar ne-am îndepărtat de subiect.

Cu coșul în mână, grădinarul trecea pe drumul din mijlocul grădinii când, dintr-o dată, a călcat pe un cuib de șoareci. Piciorul i s-a scufundat în groapă și s-a împiedicat, gata-gata să cadă cu tot cu coș, dar s-a echilibrat și a rămas în picioare. Coșul, gata să-i scape din mână, l-a ținut bine, dar eu am alunecat și am căzut la pământ. Grădinarul nu m-a văzut și și-a continuat drumul.

Acum soarele se așezase peste livadă. Puterea soarelui sporea și încălzea pământul. Sau poate doar mi se părea mie, având trupul răcorit, că soarele încinge.

Încet-încet, căldura mi-a intrat prin piele și mi-a încălzit trupul. Mi s-au încălzit și pernuțele cu suc din trup. Atunci căldura mi-a ajuns la sâmbure. Am simțit apoi cum mă cuprinde setea.

Când stăteam la mama, când mi se făcea sete, beam apă de la ea și mă uitam în soare să mă încălzească și mai mult, să mi se facă și mai cald. Soarele mă cuprindea. Mi se încingeau pistruii. Sugeam apă de la mama, mâncam și îmi creșteau pernuțele și cu fiecare zi care trecea, creșteam mai mare și mai mare și mai frumoasă și mai pistruiată și mai zemoasă și mai roșie și pielea îmi strălucea de sănătate. Mă îngreunam și mâinile mamei se aplecau și mă legănau în vânt.

Mama îmi spunea: "Fata mea frumoasă, nu te feri de soare. Soarele este prietenul nostru. Pământul ne dă mâncare, iar soarele o gătește. În plus, frumusețea ta de la soare vine. Uite, acelea care se feresc de soare, cât sunt de slabe și de urâte! Fata mea frumoasă, să știi că dacă într-o zi soarele se va supăra pe pământ și nu va mai străluci, nu va mai rămâne nimic viu pe tot pământul. Nici plantă, nici animal.

De aceea, cât puteam de mult, mă arătam soarelui și sugeam căldura lui și o strângeam în mine și vedeam că din zi în zi puterile îmi cresc. Mă întrebam mereu: «Dacă într-o zi cineva o să-l supere pe soare și nu ne va mai lumina, noi ce o să facem? O să murim?» Oricât m-am întrebat, nu am găsit răspunsul și am întrebat-o pe mama: Mamă, dacă într-o zi cineva o va supăra pe doamna soare noi ce putem face?

Mama, cu frunzele ei, mi-a șters praful de pe pistrui și mi-a răspuns: La ce te gândești și tu! Asta arată cât ești de isteață. Știi, fata mea, doamna soare din pricina câtorva oameni nedrepți și egoiști nu se supără pe noi toți. Poate vreodată e posibil să i se împuțineze căldura și să moară. Atunci va trebui să ne gândim la un alt soare, căci vom rămâne în întuneric și vom îngheța de frig și vom muri.

Dar, unde rămăsesem?

Da, vă spuneam cum mi-a ajuns căldura la sâmbure și mi s-a făcut sete. Apoi mi s-au încins pernuțele cu suc, iar pielea a început să se usuce și să facă riduri. Fuga-fuga au venit furnicile și au început să se învârtească în jurul meu.

Când am căzut din coș la pământ, mi s-a crăpat pielea și puțin din sucul trupului mi-a curs pe pământ. În bătaia soarelui, sucul s-a închegat. Furnicile au împuns sucul cu cleștii lor și au tras. Apoi i-au dat drumul. Apoi s-au zgâit la sucul închegat. Apoi iar au apucat zdravăn cu cleștii lor de li s-au întins mustățile, și-au înfundat bine picioarele în pământ și au tras atât de puternic, încât am crezut că acolo o să le rămână cleștii. S-au mai opintit o dată. În final, au reușit să desprindă o bucată de suc închegat și fuga-fuga s-au îndepărtat bucuroase.

Chiar atunci am auzit un zgomot. Două persoane săreau gardul livezii și veneau fuga-fuga spre mine. Erau SahebAli și Polad, veneau să se sature cu fructe. Spre deosebire de ceilalți săteni, ei nu se temeau de pușca grădinarului. Sătenii nu călcau niciodată în grădină, dar Polad și SahebAli, mereu desculți, cu pantalonii rupți și cârpiți, veneau în livadă. De câteva ori, grădinarul a tras cu pușca după ei, dar au fugit nevătămați. Să fi avut pe atunci șapte-opt ani.

Revenim. În acea zi veneau fuga-fuga, au trecut peste mine și au mers la mama. După puțin timp am văzut că se întorc încet, negri de supărare. Din vorbele lor am înțeles că sunt supărați din cauza grădinarului.

Polad zicea: Ai văzut? Din toate fructele livezii, nici măcar de una nu am avut parte.

SahebAli i-a răspuns: Dar noi ce puteam face? Toată luna asta a trecut atât de greu cu netrebnicul ăsta de măgar, stând nemișcat cu pușca în mână la poalele pomului.

Polad a continuat: Pui de cățea blestemat! Nu ne-a lăsat măcar una. Și cât de mult îmi doream să mănânc barem o piersică. Să o înghesui în gură să-mi curgă zeamă pe barbă!... Îți aduci aminte câte piersici am mâncat anul trecut?

SahebAli i-a răspuns: Ca și când noi nu am fi oameni. Le-a cules pe toate una câte una și le-a dus puiului ăla de câine; să-i stea în gât. Numai din vina noastră; că am stat degeaba și ne-am uitat cum jefuiește satul și nu am făcut nimic.

Polad spunea: Știi, SahebAli, livada asta ori trebuie să fie a satului, ori o să ard fiecare pom din ea.

SahebAli a continuat: Amândoi o să-i dăm foc.

Polad a continuat: N-avem onoare dacă nu-i dăm foc.

SahebAli a spus: Nu suntem băieții taților noștri dacă nu-i dăm foc.

Băieții erau atât de enervați și așa apăsat călcau, că m-am temut să nu calce pe mine. Dar nu, nu m-au călcat. Eram chiar în fața lor când Polad s-a înțepat într-un spin. S-a aplecat să scoată spinul din picior și i-a căzut privirea pe mine. A uitat de spinul din picior. M-a ridicat de la pământ și i-a zis lui SahebAli: Ia uite aici, SahebAli!

Băieții mă treceau din mâinile unuia în ale celuilalt și se bucurau. Nu le venea să mă mănânce chiar așa. Iar mie mi-era foarte cald. Voiam să mă răcorească și să mă mănânce, să le las un gust și mai bun în gură. Mâinile lor, pline de bătături și zgârieturi, îmi scărpinau pielea, dar eram bucuroasă, căci știam că mă vor savura și se vor bucura de gustul meu până la ultima părticică din mine; iar după mâncarea mea, își vor linge buzele și degetele și vor păstra gustul meu în gură zile și săptămâni de-a rândul.

SahebAli a spus: Polad, pun pariu că până acum n-am mai văzut o piersică atât de mare.

Polad i-a răspuns: Nu, n-am mai văzut.

SohebAli a spus: Să mergem lângă bazin. Să o răcorim și să o mâncăm. Este mai gustoasă rece.

Mă duceau cu atâta grijă, de parcă aș fi fost din sticlă subțire, iar la o zdruncinătură aș fi căzut și m-aș fi spart.

Lângă bazin era umbră și răcoare. Sălciile și ulmii altoiți țineau așa umbră, încât la prima răsuflare m-am răcorit și am simțit plăcerea până la sâmbure. M-au pus cu grijă în apă și cu mâinile lor pline de bătături mă sprijineau să nu mă ia apa să mă cufunde în bazin. Apa era foarte rece. După ce am stat așa puțin, Polad a exclamat: SahebAli!

SahebAli i-a răspuns: Ei, zi.

Polad a spus: Zic că piersica asta este foarte scumpă!

SahebAli i-a răspuns: Da.

Pulad a continuat: Da; nu mă mulțumește. Dacă știi, spune cât costă.

SahebAli s-a gândit și i-a spus: Și eu zic că este foarte scumpă.

Polad a insistat: Cam cât?

SahebAli iar s-a gândit și a răspuns: Dacă o răcim bine – dar bine! – o mie de tumani.

Polad a continuat: Parcă ai văzut tu bani; crezi că o mie de tumani sunt bani mulți?

SahebAli i-a spus: Așa, că pe tine te-a pus Dumnezeu stăpânul visteriei; spune tu cât.

Polad a spus: O sută de tumani.

SahebAli a spus: Păi o mie e mai mare decât o sută.

Polad a continuat: Pe viața ta! Eu nu scornesc vorbe din senin. Am auzit de la tata.

SahebAli a spus: Dacă e așa, poate că tot aia e. Ce era atunci o sută, este acum o mie. Nici eu nu vorbesc din senin, am auzit de la tata.

Polad m-a mângâiat ușor și a spus: Mi-au înghețat mâinile. Cred că e timpul să o mâncăm.

SahebAli m-a mângâiat și el cu grijă și a spus: Da, e rece-rece.

Atunci m-au scos din apă. Cum am ieșit din apă, am și simțit căldura de afară. Acum voiam să mă mănânce mai repede, să le arăt că sunt și mai gustoasă decât și-au închipuit. Voiam ca toată puterea și căldura pe care le luasem de la soare și de la mama să le dau acestor doi copii de țărani.

În timp ce Polad și SahebAli se hotărau să mă mănânce, eu mă gândeam că viața mea mai are numai câteva clipe și mi s-a făcut frică să fiu mâncată. Mi-am spus: "Odată bucățelele corpului meu au fost pământ și apă, altele au fost lumina soarelui. Mama le supsese încet din pământ pe toate și le adusese sus până la vârfurile crengilor. Apoi mama a înmugurit, apoi a înflorit și, încet-încet, am crescut eu. Bucățelele corpului meu le-am supt încet-încet din corpul mamei și cu razele de lumină ale soarelui le-am amestecat, să-mi fac sâmbure și piele și carne și să ajung o piersică coaptă și zemoasă. Iar acum Polad și SahebAli mă mănâncă și după ceva vreme bucățelele trupului meu vor deveni parte din carnea și părul și oasele corpului lor. Și într-o zi și ei vor muri, iar atunci bucățelele trupului meu ce vor deveni?"

Băieții au hotărât să mă mănânce. SahebAli m-a dat lui Polad și a spus: Mușcă.

Polad a luat o mușcătură din mine și m-a dat înapoi lui SahebAli, iar el a început să-și lingă buzele. SahebAli a luat și el o gură și m-a dat lui Polad.

Așa cum îmi spusesem, le-am lăsat un gust minunat. Acum dispărea carnea trupului meu, dar sâmburele se și gândea la o viață nouă. După un minut, nu a mai rămas nimic din piersica ce fusesem, în timp ce sâmburele își făcea planuri de creștere. În același timp, și muream și mă nășteam.

Ultima gură din mine Polad a luat-o, m-a băgat în gură, a supt și ultima rămășiță din trupul meu și a înghițit-o; când m-a scos din gură, nu mai eram piersică. Eram un sâmbure viu cu o coajă groasă în care se ascundea o sămânță cu o viață nouă. Aveam nevoie doar de puțină odihnă și de pământ umed să-mi sparg coaja și să cresc.

În timp ce băieții își lingeau degetele și buzele de câteva ori, Polad a spus: Acum ce facem?

SahebAli i-a răspuns: Mergem în apă.

Polad a continuat: Nu-i mâncăm și sâmburele?

SahebAli i-a spus: Pentru el am alt plan. Îl păstrăm.

Polad m-a pus lângă rădăcina salciei, s-a tras încet-încet în spate, s-a încordat și s-a aruncat pe spate în apă rostogolindu-se în aer și ținându-și genunchii strânși la piept cu mâinile. Pentru o secundă a dispărut sub apă, a dat din mâini și din picioare și a apărut la suprafață cu alge și ierburi în cap. Apa-i ajungea până la bărbie. Din păr și de după urechi îi atârnau ierburi și se vălureau în jurul lui.

SahebAli i-a spus: Polad, uită-te în partea cealaltă.

Polad l-a întrebat atunci: Vrei să-ți scoți pantalonii?

SahebAli i-a răspuns: Da. Nu vreau să știe tata că iar am venit să ne scăldăm. Mă bate.

Polad i-a spus: Mai e destulă vreme până să se facă prânzul și mergem acasă.

SahebAli: Nu vezi soarele deasupra capului tău?

Polad nu a mai zis nimic și și-a întors capul în partea cealaltă. Când s-a auzit pleoscăitul căderii lui SahebAli în apă, Polad și-a întors capul și au început să înoate și să se scufunde și să se stropească cu apă. Apoi au spus amândoi: S-a făcut târziu. Au ieșit din bazin. Polad și-a stors de câteva ori cracii pantalonilor. M-au luat de la rădăcina salciei și au plecat. Au sărit peste zidul din spatele grădinii și au mers spre casele satului, care se vedeau ceva mai departe de livada boierului.

Polad a spus: Bun, ai spus că ai un plan pentru el.

SahebAli i-a răspuns: Când se lasă seara, vin și te strig să mergem pe deal, ne așezăm și-ți voi spune planul.

Ulițele satului erau goale, dar bâzâiau muștele și mirosea a balegă. Un câine mare a sărit peste zid în fața noastră. Polad s-a aplecat și l-a mângâiat pe cap și pe față și au plecat spre casa lor. Câinele a sărit în curte, după el.

Ulița era într-o pantă atât de înclinată, încât puțin mai sus ajungea la acoperișul casei lui Polad. SahebAli a mers pe acoperișuri câteva case mai departe, unde era casa lor. Pe mine mă strângea în pumn și a sărit în curtea casei lor, iar picioarele i-au intrat în bălegar ud și moale până la genunchi. Mama lui îl vărsase acolo cu o oră înainte și SahebAli nu știa de el. Atunci s-a auzit vocea mamei care scosese capul prin ușă și i-a spus: SahebAli, du-te repede și du-i lui taică-tu un dumicat de pâine și-o înghițitură de apă.

SahebAli m-a dus cu el la grajd și într-un colț a făcut o gaură în bălegar și m-a ascuns acolo. Nu am mai văzut decât întuneric, și mirosul bălegarului. Nu știu câte ore să fi stat acolo. Mirosul puternic al bălegarului era gata-gata să mă înăbușe. Într-un final, am simțit cum am fost scoasă din bălegar și curățată. Era SahebAli. M-a scos din bălegar și m-a șters cu palma, apoi de pantalonii lui, până când m-am curățat. Ne-am întors tot pe drumul pe care venisem și am ajuns pe acoperișul casei lui Polad. Acolo, mama și sora lui Polad făceau turte din balegă și vorbeau cu nevasta vecinului; când turtele se mai uscau, le aranjau lângă perete. De după zidul casei, SahebAli a întrebat-o pe mama lui Polad unde este, iar ea i-a răspuns: Polad a plecat cu capra pe deal, nu este acasă.

L-am găsit pe deal pe Polad. Întâi și-a dus capra cea neagră la păscut pe deal, dar apoi ne-a văzut și a coborât spre noi cu câinele lui. Dintr-o dată, am înțeles de ce culoarea pielii lui Polad și a lui SahebAli are exact culoarea cojii mele. Stătuseră dezbrăcați atât de mult la soare încât erau arși și înnegriți.

Nerăbdător, Polad a întrebat: Hai, spune-ți planul.

SahebAli i-a spus: Vrei să ai un piersic, să fie al tău?

Polad i-a răspuns: Aș fi nebun să nu vreau!

SahebAli i-a spus: Atunci hai să mergem.

Polad l-a întrebat: Și cu capra ce fac?

SahebAli i-a răspuns: Îi dai drumul să plece acasă.

Polad a continuat: Mi-a spus mama să nu mă întorc cu capra până nu apune soarele.

SahebAli a continuat: Atunci lăsăm câinele cu capra.

Polad a mângâiat câinele pe cap și pe urechi și i-a spus: Îți las capra în grijă până mă întorc. Bine?

Noi trei, fuga-fuga, am pornit și am ajuns la peretele livezii. SahebAli a spus: Sari.

Polad i-a răspuns: Nu mai trebuie să-mi spui planul tău. Deja am înțeles. Vrem să plantăm sâmburele nostru de piersică.

SahebAli i-a răspuns: Așa este. Plantăm sâmburele după grămada de pământ din spatele grădinii. În felul ăsta, după câțiva ani, noi vom avea piersicul nostru. Înțelegi și singur de ce nu putem să îl plantăm în altă parte.

Polad i-a răspuns: Sus pe deal. În pietre, piersicul nu poate crește. Pomul vrea apă, pământ moale.

SahebAli i-a răspuns: Acum nu te mai da cunoscător; urc pe zid să văd dacă s-a întors grădinarul.

Grădinarul încă nu se întorsese de la oraș. Polad și SahebAli, într-un colț retras al livezii, după o grămadă de pământ, au curățat locul și au făcut o groapă. Acolo m-au îngropat, au mângâiat pământul și au plecat.

Pământul întunecat și umed m-a îmbrățișat și s-a lipit strâns de mine. Dar încă nu puteam să cresc. Trebuia să stau un timp să-mi adun forțele.

După frigul pe care îl simțeam că pătrunde prin pământ, am înțeles că venise iarna și zăpada acoperise pământul. Până la o jumătate de palmă deasupra mea a înghețat pământul, dar eu eram mai jos, la căldură și nu am înghețat și nici nu mi-a fost frig.

În felul acesta, am stat nemișcată sub pământ și m-a cuprins un somn dulce. Am dormit până a venit primăvara, iar când m-am trezit m-am simțit mai puternică, hotărâtă să răsar, să cresc un piersic falnic pentru Polad și SahebAli. Un piersic ce va rodi piersici mari și zemoase, pistruiate ca obrazul unei fete frumoase și timide.

Nu-mi mai amintesc prea multe din visele avute pe timpul iernii, dar știu că odată am visat că am crescut un pom falnic. Polad și SahebAli se urcau pe mine și-mi scuturau crengile și toți copiii erau fericiți; îmi aruncau piersicile în aer și apoi le mâncau cu plăcere, cu sucul dulce scurgându-se pe bărbii și pe piepturile și burților lor goale. Un băiat chel îl striga pe Polad și-l întreba: Polad, fructele astea de le mâncăm, cum se cheamă? Când mă întorc acasă, ce-o să-i spun bunicii că am mâncat? Și am mâncat atât de multe, dar nu m-am săturat, atât sunt de gustoase. Sunt gata să mai mănânc și pun pariu că nu mă voi sătura.

Erau și doi copii mai mici, complet dezbrăcați, cu muște la nas și la gură. Copiii aveau fiecare câte o piersică mare și coaptă în mâini și mușcau cu plăcere din fructul dulce.

Acesta a fost unul din visele mele.

Ultima dată am visat o floare de migdal.

Bolnavă, eram leșinată, când dintr-o dată am auzit o voce caldă și am simțit cum, împreună cu vocea, în pământ pătrundeau mirosuri foarte cunoscute.

Vocea spunea: Floare de migdal, vino cu mirosul tău peste fața piersicii frumoase. Iar dacă tot nu s-a trezit, trece-i cu mâinile peste față și peste trup, să simtă bine mirosul florii. Să o trezești cât mai repede, căci a venit vremea crescutului și înmuguririi. Toate semințele acum se trezesc.

Mirosul florii de migdale și mâinile ei îmi învăluiseră trupul și fața și era atât de plăcut, că-mi doream să rămân mereu leșinată. Dar nu se putea. M-am trezit. Am vrut apoi să mă prefac din nou că sunt leșinată, dar floarea de migdală a râs și mi-a spus: Nu te mai râzgâi, draga mea. Tu ai oul vieții în burta ta și vrei să crești un pom mare și să rodești. Nu-i așa?

Floarea de migdală era ca o mireasă frumoasă ce îmbrăcase haine din zăpadă albă și curată și avea buzele înroșite. Eu încă nu văzusem niciodată zăpadă. Auzisem despre zăpadă de la mama, atunci când fusesem piersică.

Voiam să știu cu cine vorbise floarea de migdală înaintea mea și cine o adusese la mine. Floarea de migdală m-a îmbrățișat cu mâinile și m-a acoperit cu totul, a râs și mi-a spus: Ce trup mare ai, dar ești micuță de tot în brațele mele.

Apoi mi-a spus: A venit și primăvara. A spus că este vremea creșterii și înmuguririi.

Când am auzit cuvântul primăvară, parcă m-am trezit din somn. Credeam că a venit și a și trecut primăvara, iar eu nu mi-am deschis coaja. Astfel am tresărit și m-am trezit somnoroasă, am văzut pământul întunecat și umed care mă cuprindea și era moale. Coaja mea era umedă pe dinafară, iar pe dinăuntru transpirase. Picături de apă curgeau de sus peste trupul meu, alunecând pe coaja mea, coborând apoi sub mine, în pământ. În jurul meu, câteva semințe de Flora lunii[11] își desfăceau rădăcinile. Uneia dintre ele chiar îi crescuse trupul și ieșise din pământ. Își trimitea rădăcinile subțiri în toate părțile și sugea picături de mâncare și de apă și le aducea la un loc și le trimitea sus. Mai era și un sâmbure necunoscut căruia îi crescuseră rădăcini mititele și stătea cu capul aplecat și străpungea pământul urcând încet-încet, dar hotărât. Voia să iasă la suprafață și să vadă soarele peste două zile.

Alte rădăcini proaspete treceau pe sub trupul meu și se întindeau strâmbe crescând în pământ; atingerea lor mă gâdila. Spuneau că sunt ale migdalului de pe marginea șanțului. Și rădăcinile migdalului strângeau și sugeau din toate puterile umiditatea pământului și picăturile de mâncare.

Apa care picura în jurul meu se topise din zăpada ce acoperise pământul, iar peste câteva zile, s-a oprit.

Într-o zi, am auzit un foșnet repetat, iar apoi un cârd de furnici mici și negre și istețe a ajuns până la mine; au început să mă muște și să-mi înțepe coaja. Furnicile au adus în pământ căldura soarelui și mirosul proaspăt al primăverii. Din mușcăturile lor am înțeles că vor, cumva, să-mi fure miezul. Ceva vreme m-au tot mușcat, dar au înțeles că nu-mi pot sparge coaja groasă și au plecat făcându-și tunel și căutând altceva de furat. Eu nu vedeam acel altceva și nu am văzut altceva până când nu am răsărit din pământ și am crescut pom.

Atâta apă supsesem că mă umflasem și până la urmă mi-a pleznit coaja. Atunci mi-au ieșit rădăcinile prin spărturile cojii, ca niște firișoare albe. Au pătruns în pământ și au crescut ca să pot să mă sprijin pe ele și să cresc. Apoi mi-am scos lăstarul și l-am învățat să țină capul plecat și să împungă pământul și să se înalțe să caute soarele. În vârful lăstarului aveam un mugure mititel și atunci când am ieșit din pământ, din mugure am crescut frunze. Până mi-au crescut rădăcinile și au putut să strângă mâncare, am mâncat mâncarea pe care o aveam strânsă în mine și le-am hrănit și pe rădăcini și lăstarul.

Sub pământ aveam aer și nu m-am sufocat. Și căldura de afară pătrundea la mine în pământ.

Acum nu mai eram obosită. Eu înainte crescusem în mine și murisem și mă transformasem în altceva. Când fusesem sămânță, fusesem o sămânță întreagă și nu mai putusem să cresc și să mă mișc, dar acum, că voiam să devin pom, eram un pom început și mai aveam mult de crescut. Mă gândeam că poate diferența dintre o sămânță întreagă și un pom început este că sămânța întreagă a ajuns într-o fundătură și dacă nu se schimbă, se va usca; dar pomul început are un viitor strălucit.

Totul se schimba văzând cu ochii și când s-au adunat aceste modificări și au ajuns la cantitatea necesară, simțeam că acesta nu mai este acesta, iar acela nu mai este ce fusese, ci altceva. De exemplu, eu însămi nu mai eram o sămânță, ci aveam acum forma unui pom. Aveam rădăcini și lăstar, iar mugurul și frunzulițele mele galbene, pe ambele părți ale lăstarului, le strânsesem în vârf și le îndemnam mereu în sus. Când am ieșit din pământ, voiam să-mi deschid frunzele în soare, ca razele soarelui să le dea culoarea verde. Îmi imaginam că îmi creșteau crengi pline de muguri și piersici zemoase și eram acoperit de flori înflorite. Chiar dacă aveam un viitor glorios înainte, eram încă un pomișor mărunt!...

O piatră de mărimea unei nuci îmi stătea în cale și nu puteam să cresc. Am văzut că nu pot să o străpung, am fost obligat să o ocolesc și să mă înalț pe lângă ea.

Cu cât mă înălțam mai mult, cu atât simțeam mai bine căldura soarelui și mă înălțam și mai mult spre soare. M-am depărtat puțin de rădăcinile ierburilor ce creșteau pe pământ, spre un loc luminos unde ajungeau razele soarelui. Am înțeles că pielea subțire, care-mi acoperea capul, dispăruse. Apoi, după câteva ore, cu o mișcare a capului am străpuns pământul, am văzut lumina și căldura care mă întâmpinau.

Eram acum la suprafața pământului, pământ care fusese și mama mamei mele și era și mama mea și mama tuturor ființelor vii.

Migdalul, alb din cap până-n picioare, din partea cealaltă a grămezii de pământ, strălucea în lumina soarelui și era atât de fericit că mi-a transmis și mie fericirea lui. I-am dat binețe.[12] Migdalul mi-a răspuns: Binețe ție, chip de lună,[13] dragul meu. Bine ai venit pe pământ! Ce vești aduci de dedesubt?

Arbuștii de Flora lunii se înălțaseră și făceau umbră, dar eu deocamdată aveam numai două frunze decolorate și încet-încet îmi înălțam capul.

În ziua în care Polad și SahebAli au venit la mine, aveam zece douăsprezece frunze verzi și abia ce depășeam în înălțime unele flori, iar arbuștii de Flora lunii mă depășeau cu mult. Ei creșteau atât de repede și de grăbiți, că mă cuprinsese mirarea. La început credeam că peste câteva zile o să-l depășească pe migdal, dar când mi-am dat seama că nu au vene și rădăcini puternice în pământ, am înțeles că arbuștii de Flora lunii se vor ofili repede și vor muri.

Polad și SahebAli s-au bucurat când m-au văzut. Amândoi au spus: Acesta este pomul nostru. Au adus câțiva pumni cu apă de la șanț și i-au vărsat la picioarele mele, iar apoi au plecat. Se pare că grădinarul era pe undeva pe aproape și uda răzoarele. Se auzeau loviturile sapei lui.

Era spre sfârșitul primăverii când am văzut că arbuștii de Flora lunii nu mai pot crește. Făcuseră flori și boabele lor se scuturau și încet-încet se îngălbeneau. Când a venit vara aveam și eu înălțimea lor, dar încă nu aveam crengi. Voiam să mă mai înalț puțin și apoi să-mi cresc crengi.

Polad și SahebAli au venit de multe ori la mine, iar uneori se așezau și vorbeau despre viitorul meu și rolul lor în viața mea. Într-o zi, au adus un șarpe mare, roșu strălucitor, căruia se vedea că îi zdrobiseră capul cu ciomegele. Apoi au făcut o groapă, la jumătate de metru de mine și l-au îngropat acolo.

Polad a bătut din palme și a spus: O să fie tare fericit!

Despre mine era vorba.

SahebAli a continuat: Un șarpe face cât mai multe lopeți de bălegar și de căcăreze.

Polad i-a spus: Cred că anul viitor o să mâncăm primele roade.

SahebAli i-a răspuns: Ce știu eu. Noi nu am avut pomi fructiferi până acum.

Polad a continuat: Am auzit că piersicul și caisul rodesc mai repede. Sunt sigur. La doi ani, mama ne-a adus două piersici, primele coapte anul acela.

Mă gândeam la vremea când îmi vor crește piersicile mari și coapte. Cum voi arăta. Voiam să rodesc mai repede ca să văd cum vor suge piersicile sucul trupului meu. Voiam ca pe piersicile mele să le cresc grele și crengile mele să se aplece, să se aplece până vor atinge pământul cu vârfurile lor.

Vara a trecut și a venit toamna.

Mi-am făcut în trup vene subțiri prin care rădăcinile mele trimiteau sus tot ce luau din pământ. La jumătatea toamnei am închis aceste vene în câteva locuri și rădăcinile n-au mai trimis sucul sus. Atunci frunzele mele, la care nu mai ajungea mâncare, au început să se îngălbenească. Iar eu le-am tăiat codițele, să le ia vântul și să le arunce la pământ și am rămas gol. Acolo unde fiecare codiță se lipise de trupul meu am pus un mic dop. Voiam ca primăvara viitoare la fiecare dop să cresc un mugure și apoi o ramură. Mă gândeam și la primele mele roade. Voiam, ca și mama mea, să rodesc la doi ani de zile. Nu mai știu exact, patru sau cinci dopuri aveam pe trup și voiam ca la fiecare să cresc un boboc și apoi o floare. Îmi plăcea să mă gândesc mereu la florile mele.

Cu cât vremea se făcea mai rece, cu atât mi se făcea mai somn; în felul acesta, atunci când s-a așezat zăpada și a înghețat pământul, dormeam dus.

Polad și SahebAli m-au înfășurat complet cu fâșii rupte din saci.

În fond, eu aveam o coajă moale și subțire, iar odată cu gerurile iernii, ar fi putut fi o mâncare delicioasă pentru iepuri, și chiar era posibil să îngheț și atunci primăvara trebuia să o iau iar de la capăt și să cresc.

Când a venit primăvara, dintre toate, rădăcinile mi s-au trezit primele; apoi s-a trezit lăstarul, odată cu sosirea sucului proaspăt; apoi mi-au apărut mugurii și au pornit să se umfle. Apa care ajungea la mine din pământ mi-a trezit și cele mai mici bucăți din ființa mea și m-a înviorat. În muguri creșteam frunze mici de tot; când am deschis mugurii, am crescut și am întins frunzele. Acum, bobocii mei erau cât un bob de orz, puțin mai mari. Doar trei boboci mi-au rămas. Mai avusesem unul, al patrulea, dar o vrabie lacomă l-a bătut cu ciocul și l-a mâncat.

Trei flori am deschis și abia acum am înțeles că nu le pot face pe toate piersici. Una dintre flori, de la început, s-a ofilit și a căzut. A doua era ca o migdală necoaptă când nu am mai putut să-i trimit mâncare; s-a ofilit, a luat-o vântul și a aruncat-o la pământ. Atunci mi-am strâns toate puterile ca pe ultima să o coc; o piersică cum nu se mai văzuse. Oricine ar fi văzut-o ar fi făcut patru ochi[14] și oricine ar fi mâncat din ea, cât ar trăi nu ar mai pune gura pe alte fructe.

După câteva zile, mi-au căzut petalele florii și în mijloc am început să cresc fructul, acolo în bobocul cel mic din interior. Bobocul fructului a crescut spărgându-i pielea și micul fruct a ieșit la lumină. Piersica mea era aproape de vârful lăstarului meu și de când a ajuns la mărimea unui sâmbure de migdală a început să mă aplece. Mă îngrijora gândul că dacă va ajunge la dimensiunile pe care le doream, va trebui să-mi aplece mijlocul sau chiar să mi-l rupă. Dar chiar și așa, din cauza efortului meu, nu voiam în ruptul capului să-mi ofilesc piersica și să o pierd. Hotărâsem ca în anii următori să rodesc până la o mie de fructe și pentru început trebuia să trec cu bine de această încercare. Șarpele pe care băieții îl îngropaseră aproape de mine putrezise până acum și dăduse putere pământului. Din bogăția adusă de acel șarpe, mi-am crescut crenguțe și frunze puternice.

Polad și SahebAli treceau mai rar pe la mine în zilele astea. Cred că munceau cu tații lor la fermă sau mergeau la secerat și la treierat. Dar într-o zi au venit la mine și au adus niște lemne pe care le-au bătut în pământ lângă mine și m-au legat de ele. Cred că în acea zi Polad a spus dintr-o dată: SahebAli!

SahebAli i-a răspuns: Ei, zi.

Polad a continuat: Zic, nu care cumva ca grădinarul ăla mizerabil să ne găsească pomul!...

SahebAli i-a răspuns: Și dacă-l găsește, ce!

Polad nu a mai spus nimic. Tot SahebAli a continuat: Nu poate să-i facă nimic. Noi am sădit pomul și l-am îngrijit; fructele lui sunt ale noastre.

Polad a căzut pe gânduri. Apoi a spus: Pământul nu e al nostru.

SahebAli a continuat: Chiar și așa, tot nu-i poate face nimic. Pământul este al celui care îl muncește. Palma aste de pământ pe care am sădit copacul este a noastră.[15]

Polad și-a găsit și el curajul și a spus: Sigur că este al nostru. Dacă face vreo prostie, o să-i dăm foc la toată livada.

SahebAli și-a lovit cu pumnul pieptul gol și ars de soare și a spus: Să mor dacă o să-l las în pace. Dăm foc la tot și fugim.

Cred că dacă în ziua aceea Polad și SahebAli nu mă legau de lemne, noaptea m-aș fi rupt. A bătut un vând crunt care mi-a izbit crengile și frunzele în toate părțile; dimineață am văzut rupte câteva dintre crengile migdalului.

Zilele au trecut unele după altele, iar eu îmi creșteam piersica din toate puterile mele, mai mare și mai mare. O lăsam la soare să-i înroșească și înflorească pistruii și să-i pătrundă căldura în trup. Fata mea atât de strâns se lipise de mine și sugea, că uneori mă durea trupul, dar niciodată nu m-am supărat pe ea și n-am oprit-o. Acum eram și eu mamă și aveam o fată atât de frumoasă.

Atât de mult le plăcea să stea cu mine, încât Polad și SahebAli uitaseră de ceilalți pomi fructiferi din livadă. Ca în anii trecuți, nu mai mergeau să vâneze piersici de la mama. Eu mă știam a lor și le dădeam dreptul ca atunci când mi se vor coace piersicile, ei să le culeagă și să le mănânce cu plăcere, așa cum mă mâncaseră și pe mine într-o zi.

Pe la începutul primăverii era când, singur și amărât, Polad a venit singur la mine. Era prima dată când vedeam numai pe unul singur. Întâi mi-a adus apă, apoi s-a așezat pe iarbă și încet-încet, mi-a spus mie și piersicii mele: Piersicul meu, piersica mea frumoasă, știți ce s-a întâmplat? Oare știți de ce astăzi sunt singur? Da, văd că nu știți. SahebAli a murit. L-a mușcat un șarpe... «Tanti Mărgelata Bătrâna» a stat o noapte întreagă la capul lui. Oricum cred că nu mai putea să-i facă nimic. A spus toate rugăciunile pe care le știa. Eu și tatăl lui SahebAli am cutreierat muntele și pustiul să căutăm plante medicinale, dar SahebAli bine nu s-a făcut. Sărmanul SahebAli!... De ce ai plecat și m-ai lăsat singur?...

Polad a început să plângă. Apoi și-a dres glasul și a continuat să vorbească: Acum câteva zile, în jurul prânzului, când ne întorceam de pe câmp, ne-am întâlnit întâmplător pe deal. Am hotărât să mergem să prindem un șarpe, ca anul trecut, să-l îngropăm chiar aici să-ți îmbogățească pământul. Am plecat la Valea Șerpilor. În vale sunt șerpi câți vrei. Într-o parte a văii este muntele, cu stânci mari de piatră. Să nu crezi că muntele este format dintr-o singură bucată. Nu. Imaginează-ți nenumărate pietre mari și mici, căzute din cer și adunate grămadă. Printre pietre șerpii au cuiburi, din care ies să stea la soare pe pietre.

Pământul nostru și al vecinilor și pământul băiatului surorii mamei lui SahebAli și al altora este chiar în Valea Șerpilor. Acolo mereu se aude șuieratul șerpilor.

Eu și SahebAli, la poalele muntelui, răsturnam bolovanii și vâram ciomegele în găurile șerpilor ca să căutăm unul mai mare și mai gras. Eram goi, doar că aveam pantaloni pe noi. Așa ni se încinseseră spinările că dacă ai fi pus un ou de găină s-ar fi copt. Săream de pe o stâncă pe alta, când dintr-o dată lui SahebAli i-a alunecat piciorul și a căzut pe spate și așa a țipat că s-a auzit peste toată valea. SahebAli căzuse cu spatele pe o piatră în jurul căreia se încolăcise un șarpe. SahebAli a mai scos un țipăt și a căzut pe pământul de pe fundul văii. Nu i-am mai dat timp șarpelui. M-am repezit și l-am lovit cu ciomagul în cap, apoi în burtă, apoi iar în cap. Doi șoareci și o vrabie avea în burtă.

SahebAli își pierduse cunoștința și nu mai scotea niciun sunet. Ciomagul lui căzuse și nu mai știam unde este. Locul mușcăturii șarpelui se înroșise. Dacă l-ar fi mușcat șarpele de picior sau de mână aș fi știut ce trebuie făcut, dar, de mijlocul spatelui, ce-aș mai fi putut face? A trebuit să-l iau în spate și să-l duc în sat. «Tanti Mărgelata Bătrâna» azi de dimineață la mormânt i-a spus mamei că dacă l-aș fi adus mai repede pe SahebAli la ea, nu ar fi murit. Dar eu cum aș fi putut să-l duc pe SahebAli mai repede. Piersicule, tu însuți știi că SahebAli era mai greu decât mine. Dacă aș fi avut un măgar și aș fi întârziat, atunci Tanti Mărgelata ar fi avut dreptate să spună că am întârziat. Ce aș fi putut face eu?...

Polad iarăși a început să plângă. Abia acum am înțeles cât țineau Polad și SahebAli unul la celălalt. Când m-am gândit că nu-l voi mai vedea niciodată pe SahebAli, aproape să-mi cadă toate frunzele de mâhnire și să mă usuc pentru totdeauna și să nu mai înmuguresc vreodată.

Polad s-a oprit din plâns și-a spus: Eu nu mai pot să rămân în sat. Oriunde merg îl văd pe SahebAli în fața ochilor, și-mi pare rău. Când merg pe munte, când duc capra la pășune, când mângâi câinele, când merg printre balegi și căcăreze, când prind cu alți băieți lăcuste și șopârle prin fermă, când tai iarba, când merg pe acoperiș, mereu văd imaginea lui SahebAli în fața ochilor. Parcă mă strigă mereu... Polad!... Polad!... Da piersicule, nu mai suport să aud strigându-mă. Vreau să plec la oraș, la fratele mamei, băcanul, să-i fiu ucenic. Eu nu știu ce-aș fi putut face ca SahebAli să trăiască, și n-am făcut. Acum nu știu ce să fac să nu cad și eu ca el și să mor. Eu sunt mic. Mintea mea nu pricepe. Știu doar că nu mai pot să rămân în sat. Eu plec, piersicule. Piersicile tale să-ți rămână ție.

Când am văzut că vrea să se ridice și să plece, am lăsat să-mi cadă piersica la picioarele lui. Polad a luat piersica și a mirosit-o, apoi a curățat-o de pământ și m-a mângâiat din vârf până la rădăcină; apoi a plecat.

Anul următor am crescut bine, mi-au crescut multe crengi și frunze pe tot corpul. Am dat douăzeci-treizeci de flori și puteam acum să-mi înalț capul peste grămada de pământ și să privesc grădina din partea cealaltă.

Într-o zi, grădinarul grijuliu m-a zărit și imediat a venit la mine. Nu mai știa ce să facă de fericire. După forma și culoarea frunzelor și florilor mele, a înțeles copilul cui sunt. Un pom de piersic bun găsise în livadă, fără să facă cel mai mic efort pentru asta. Eu eram foarte supărat că în final ajunsesem pe mâinile lui, el însuși sluga boierului care pentru bani, se dușmănea cu tot satul.

Zece-cincisprezece piersici crescusem, dar când știam cine va avea parte de piersicile mele, mi-era silă de mine. Pe mine mă sădiseră și mă crescuseră Polad și SahebAli, și ei aveau dreptul să-mi mănânce rodul.

Într-o zi, mi-a venit o idee și din acea zi am început să-mi arunc piersicile. Grădinarul când a înțeles că o să-mi cadă toate piersicile, a crezut că nu mi-e locul bun. Mi-a spus cu voce tare: La anul am să-ți schimb locul, să poți bea apă în voie și să coci piersici mari și gustoase.

Primăvara viitoare, când mi-am trezit rădăcinile, am văzut că ordinea lor era dată peste cap, iar unele chiar se uscaseră, iar altele fuseseră smulse. Mai aveam însă multe rădăcini sănătoase. Pe aceste rădăcini le-am împins în pământul umed apoi am crescut rădăcini noi și le-am răsfirat în jurul meu. Atunci m-am gândit la înmugurit și la înfrunzit și la scuturarea florilor și am cunoscut-o pe mama.

De atunci și până acum nu știu câți ani au trecut. Grădinarul nu a obținut nicio piersică de la mine și nici de aici înainte nu va obține. Eu nu ascult de el; acum vrea să mă sperie cu fierăstrăul și să mă amăgească; degeaba.


Traducere din limba persană de Mihai Cernătescu

Mihai CERNĂTESCU

După zece ani de studii în Iran, s-a întors în patrie, deschizând cititorului roman o fereastră spre cultura persană. A cules, tradus și publicat o colecție de povești populare persane cu Nastratin Hogea (2016), lucrare primită foarte bine de publicul român. Doctor în istorie, predă la Universitatea din Pitești și participă la acțiunile culturale și științifice referitoare la spațiul persan. Călătorind mult, din America de Nord până în India, a rămas definitiv cucerit de cultura persană. Îl găsiți și pe pagina www.iranul.ro