În fiecare vară

A micii copilării

Mă-nfășuram bine, bine de tot

În fire lungi și subțiri de ață albă

Și le strângeam bine, bine de tot

Într-un nod.

La fiecare 1 septembrie

Al micii copilării,

Mama îmi desfăcea cu o grație mută

Învelișul.

Nu întrebam niciodată "De ce?",

Doar așteptam

Să vină din nou

Vacanța.

La 6 ani,

Când să fac ultima piruetă

Sub îmbrățișarea strânsă a firelor de ață,

Mi s-a înmuiat tot corpul

Și am căzut.

Am încercat atunci

Să lipesc cu scuipat

Ața de cer,

Să am susținere nu doar pe orizontală.

Restul nu-mi amintesc.

Și încă păstrez ața,

Strânsă într-un ghemotoc

Într-o cutie dintr-un sertar dintr-o noptieră din camera de la stradă din casa bunicii.

Și o mai păstrez strânsă

Într-o cutie dintr-un sertar dintr-o noptieră din camera de la stradă din casa bunicii din memoria mea,

Amândouă locuri bune de joacă

Cu iluzii și fire lungi și subțiri de ață albă.

Visul

Probabil că Universul se amuză teribil

Observând gândurile atât de diferite

A doi oameni ce stau lipiți unul de altul.

Uneori râde atât de tare,

Încât, pentru o secundă,

Îi face pe amândoi

Să se gândească la același lucru.

Dar prea adesea,

Spectacolul îl solicită într-atât,

Încât binevoitorul Univers

Adoarme.

E ca și cum oamenii ar ști fără să știe

Că, pentru un timp,

Nu mai sunt priviți.

Atunci firele gândurilor celor doi

Se depletesc unul de celălalt,

Fix în ritmul respirației Universului adormit.

Până se trezește domnul Univers,

Și corpurile celor doi

Sunt desprinse unul de celălalt.

E ca și cum Universul ăsta

Ar fi și actor

Și spectator.

Universule,

Ce se întâmplă în visul tău

Când noi ne despărțim?

Revanșa

Din lipsă

De păpuși Barbie

Și de oglinzi vii,

Am născocit

Un joc

Al meu și doar al meu,

Tachinarea perdelei.

Durerea mă fixa

Amenințător prin fereastră,

Prin fiecare

Întrecere între copiii din parc,

Strângere de mână între o mami și un tati,

Floare mirosită.

Am căutat să mă feresc:

Am acoperit-o cu perdeaua.

Am căutat să-i aflu reacția:

Am dat perdeaua la o parte.

Așa a-nceput totul,

Încet, încet,

Apoi trăgeam de perdea

Din ce în ce mai repede,

Până am uitat de ce-o făceam,

Până perdeaua

A devenit

Cea care mă interesa,

Până perdeaua

A prins viață,

Până perdeaua

M-a iubit.

Am crescut

Și am coborât din bloc,

Dar când am ajuns

Jos,

Durerea de după fereastră

Nu mai era acolo.

Am uitat

Și de perdea,

Și de jocul meu

Și numai al meu

Și am jucat altele,

Care nu erau ale mele,

Deloc, deloc.

Am crescut

Încă puțin

Și perdeaua

Mi-a reapărut în față,

Și se dădea singură

Înainte și-napoi,

Înainte și-napoi,

Cine se ține de noi,

Și tot cânta asta,

Tot cânta asta,

Cântecul pe care îl auzeam

În fiecare zi

De la fereastră,

Pe care nu l-am cântat

Niciodată,

Niciodată,

Toată copilăria.

Legături ofilite

Inima ta, două foi de trifoi. Inima mea, idem. S-au unit într-o îmbrățișare. De atunci, nu am mai putut spune "Astea două-s ale mele, astea două-s ale tale." De atunci, am umblat lipite și norocul a fost "al nostru". Încă mai eram lipite când ai plecat. Te-am simțit când ai smuls o foaie. Credeai că e din partea mea de vină și de noroc. Uitaseși că eram una. Am simțit sângele nostru țâșnind. Am rău de mașină când ești aproape de a face un accident. Dar mângâi centrul trifoiului și scapi. Încerc să fac o petală să devină două. Mă simți și stai la soare, ca să se usuce trifoiul. Legătura asta nu o să se rupă, oricât ar fi de ofilită. Acum îți porți unghiile ascuțite și părul scurt. Inima nu mai vrei să o porți, așa că te porți ca o străină. Dar eu cunosc trifoiul ăsta pe de rost.