Filmul U: 22 iulie / U: July 22 are la bază cele două atacuri teroriste consecutive din Norvegia din anul 2011 orchestrate de extremistul Anders Behring Breivik. Primul atac a avut loc în Oslo, într-o clădire a guvernului, iar al doilea, pe insula Utøya (ut = departe; øya = insulă), în aceeași zi. Acestea s-au desfășurat din pricina nemulțumirii lui Breivik față de politicile Partidului Laburist din Norvegia și din cauza trecutului său plin de respingeri, printre care și cele din politică. Drept motivare a atacului, Breivik a spus că a dorit să omoare următoarea generație de politicieni liberali. După ce a fost prins, a mărturisit că a plănuit atacurile timp de cinci ani, vreme în care a strâns substanțe pentru fabricarea bombei și bani pentru cumpărarea muniției. În judecarea cazului, s-a crezut inițial că teroristul Anders Behring Breivik ar avea probleme mintale și că ar putea fi închis într-o secție de psihiatrie în loc să ispășească pedeapsa, dar la o a doua analiză s-a descoperit că acesta era pe deplin conștient de acțiunile sale. Prin cele două atacuri teroriste, atât cel din Oslo, cât și masacrul de pe Utøya, Breivik a ucis 77 de persoane, în timp ce alte peste 300 au fost grav rănite. U: 22 iulie spune povestea victimelor și a celor care au reușit să scape de gloanțe, ascunzându-se după pietre sau prefăcându-se morți, într-o încercare de a vindeca istoria recentă, de a păstra memoria victimelor masacrului. Regizorul a ținut cont de opinia rudelor victimelor înainte de a prezenta filmul în cadrul festivalurilor internaționale. Se spune că una din patru persoane din Norvegia a cunoscut pe cineva afectat de atentatele din 2011.

U: 22 iulie este un hibrid între documentar și film artistic și reprezintă o dramatizare a întâmplărilor de pe insulă. Personajele sunt mai mult un construct al regizorului și scenariștilor care au folosit mărturiile supraviețuitorilor pentru a crea nu o replică, ci mai mult o narațiune de sine stătătoare inspirată de mărturisirile victimelor. Acestea au avut la bază o cercetare profundă în legătură cu ceea ce s-a petrecut pe insulă cu adevărat – putem vedea asta în detaliul cu care fiecare minut din film se aseamănă exact cu relatarea tragediei – dar povestea este creație pură, întrucât regizorul nu a dorit ca cineva afectat de această tragedie să retrăiască trauma. Totuși, începutul filmului hibrid între documentar și film artistic oferă și informații despre bombardamentul din Oslo, dând astfel context spectatorului despre tema filmului.

Primele scene îi arată pe tinerii din Organizația Tineretului Partidului Laburist relaxați, dar atmosfera jovială este întreruptă subit de sunetul împușcăturilor. O fotografie ni-i înfățișează pe tineri calmi și zâmbitori, cu câteva minute înainte de atac. Kaja, Emilie, sora ei, și Magnus sunt cele trei personaje principale pe care camera le urmărește pe parcursul acțiunii. Magnus venise în tabăra tineretului doar cu o zi-două înainte, dar nu fiindcă ar fi fost interesat de politică, precum Kaja, care dorea să devină prim-ministru al Norvegiei. O scenă emoționantă este aceea în care Magnus o roagă pe Kaja să cânte ceva. Cei doi râd și au un moment de apropiere reciprocă, moment care le dă puterea să lupte pentru viețile lor. Magnus mărturisește că nu a venit pe insulă pentru politică, ci mai mult pentru fete. Momentele acestea pur umane contrastează cu realitatea dură de pe insulă, poliția afirmând că amploarea tragediei putea fi oprită, după cum se menționează în intertitluri.

Primul cadru cu Kaja o arată vorbind direct înspre cameră, invitându-ne să o urmărim pe parcursul celor 72 de minute, cât a ținut bombardamentul asupra insulei. Această alegere regizorală are ca scop captarea atenției, Kaja intuind poate șocul ce va urma. În momentul următor aflăm și explicația pentru atenționarea de la început: se aud primele focuri de armă.

Deși tinerii încearcă să sune la urgențe, unora nu li se răspunde, iar ajutorul vine mult prea târziu. Cei de pe insulă nu știu exact ce se întâmplase în Oslo, din cauza izolării insulei; primele cadre arată cum tinerii nu au o conexiune bună la internet pentru a afla mai multe informații. Tinerii încearcă să sune acasă și trimit mesaje părinților în ultimele clipe de viață. Teroristul se îmbracă în haine de polițist pentru a orchestra masacrul, iar tinerii cred că, de fapt, poliția este cea care îi atacă. Un alt film care analizează critic societatea actuală este P'tit Quinquin (2014) de Bruno Dumont, regizor care, de asemenea, lucrează cu actori neprofesioniști. Filmul este o frescă a societății moderne, iar o scenă reprezentativă este atunci când un tânăr imigrant devine violent cu o armă de foc după ce nu este acceptat de tinerii din satul francez. O fată chiar spune că nu știe exact motivul pentru care a devenit violent, semn că societatea nu își asumă responsabilitatea pentru neacceptarea lui.

Camera urmărește fugitiv haosul creat de bombardamente, impunând un ritm alert al acțiunii. Camera o urmărește în bună parte pe Kaja, personaj în care spectatorul investește emoțional. Odată cu ea, aflăm dilema tinerilor de pe insulă: dacă e bine să te ascunzi sau dacă atacatorul te va găsi mai ușor în acest mod. Răspunsul nu este unul cert. Exact după stingerea sa din viață, focusul se îndreaptă spre Magnus și spre barca de salvare unde se află și Emilie, sora ei. Kaja și-a riscat viața căutând-o, aceasta reprezentând una din principalele intrigi, a părții de dramatizare. Aici ecranul se întrerupe și ne dăm seama doar din sunetele lor că se află în sfârșit în siguranță, captând emoții extrem de puternice: de la teamă sau frică exacerbată și până la regăsirea liniștii. Ecranul negru care acoperă ultimele secunde este ales în semn de doliu, dar zgomotul de fundal atrage atenția asupra supraviețuitorilor și traumelor psihice cu care au rămas. Indiferent de numărul de vieți salvate, atmosfera nu poate deveni optimistă, ci e încărcată de tragedia ce a avut loc.

Un hibrid între documentar și film artistic care se bazează numai pe actori neprofesioniști, U: 22 iulie reușește să redea printr-un proces de dramatizare evenimentele atentatelor din 2011 din Norvegia, într-o încercare de a documenta istoria modernă recentă, reluând acțiunea așa cum a apărut în anchetele poliției și ținând cont de opiniile victimelor. Alte două reconstrucții a întâmplărilor de pe Utøya au apărut deja: un documentar suedez numit Reconstructing Utøya (Reconstruind Utøya) care urmărește cinci supraviețuitori care au scăpat atacului și o adaptare TV care a fost lansată în Scandinavia și la nivel internațional.

U: 22 iulie / U: July 22

Regia: Erik Poppe

Scenariu: Anna Bache-Wiig, Siv Rajendram Eliassen

Cu: Brede Fristad, Ada Eide, Andrea Berntzen

Durata: 1h 30min

An: 2018