Mi-am făcut un obicei ca atunci când ajung la Viena (helas! nu mi se întâmplă foarte des) să merg la Cafeneaua Sacher pentru o felie de tort.

Anu’ ăsta în martie am stat la coadă vreo 40 de minute în fața intrării, ca să prindem o masă liberă și să ne putem bucura de gustul dulce acrișor, ornat din belșug cu frișcă fără zahăr.

Probabil mii de turiști așteaptă anual în fața intrării, așa cum am făcut și noi, ca să guste din cel mai faimos tort al lumii. Faimos pentru că a avut o strategie de promovare unitară, pentru că menține rețeta învăluită în mister, pentru că vienezii au știut să transforme în simbol o prăjitură. Și pentru că se găsește în același loc de 181 de ani.

Făcând un exercițiu de imaginație, mă întreb pentru ce ar sta la coadă un vienez, dacă s-ar întâmpla să viziteze Clujul.

Cred că nici un loc faimos din vremea studenției mele nu mai există în ziua de azi.

Când am sosit la Cluj pentru admiterea la filologie, s-a nimerit să-mi serbez majoratul imediat după examenul la engleză.

Mama mi-a comandat atunci un uriaș tort Diplomat la Cafe Lux. În primul meu an (foarte) departe de casă, când dorul de mama devenea copleșitor, mergem în eleganta cofetărie de pe strada Gheorghe Doja (în prezent Regele Ferdinand), mă afundam în fotoliile plușate de culoarea caramelului și gustul de diplomat mă făcea să mă simt mai bine.

Astăzi de acolo poți să-ți cumperi eventual o pereche de pantaloni (la mâna a doua).

Coborând din Hașdeu spre facultate, oprirea la Croco în Piața Păcii era obligatorie. Mă întâlneam cu alți colegi și drumul până pe Horea era mai plăcut. La întoarcerea spre cămin, o nouă oprire, obligatorie, la Croco. Trebuia să ne odihnim înainte să luâm în piept dealul, pe Babeș în sus.

Îmi amintesc de cafeaua chiar foarte bună pentru vremurile alea, și de scaunele cu mușama neagră și cadru metalic, scoase vara pe terasă. Era plăcut să te tolănești pe ele și să urmărești alene viermuiala din piață. Asta până apărea vreun coleg, cu care să urci agale spre cămin. Astăzi, acolo funcționează sucursala unei bănci. La subsol, un second-hand.

Mai era și Arizona, în care personal poposeam mai rar. Nu era chiar pe traseul meu obișnuit. S-a închis și ea de o bucată de vreme. Cică ar exista totuși plan de renovare.

Și mai erau micile cârciumi din Hașdeu: la PATRU MESE mâncam caș pane și cartofi prăjiți o dată pe lună, când luam bursa. Mai era o cafenea micuță chiar lângă caminul 14, cu nume legat de un leu, parcă, în care beam iarăși o cafea bunicică. Nici alea nu mai există de multă vreme.

Lista locurilor cu tradiție măturate de tsunami-ul crizei, tranziției și mercantilismului e imposibil de epuizat într-un text de o pagină.

Sigur că între timp au apărut la Cluj o grămadă de cafenele și birturi faine, în care te simți - pe locuri - binișor. Asta dacă muzica nu te asurzește, iar chelnerii fac eforturi în direcția amabilității.

Nu se știe însă dacă vor avea norocul unor clienți la fel de fideli cum erau pe vremea când existau Croco, Cafe Lux sau Arizona.

Și e trist și pentru oamenii din Cluj, pentru că harta sentimentală a orașului pe care îl iubesc e presărată la tot pasul cu povești care încep cu: a fost odată...