Scriem din nevoia de a împărtăși, de a face loc celorlalți și a le deschide ușa vremelnic rămasă interioară, de a găsi motive și a spulbera iluzii. Uneori, scriem pentru a cuprinde spațiul, pentru a-l cunoaște, pentru a-i înregistra straturile temporale succesive care îl definesc, scriem literatură și despre literatură având în minte permanent raportarea la o cartografie ficțională și cognitivă. Dar cum scriem despre literatură utilizând instrumentele geografice? Este valabilă o astfel de lectură care pune în dialog două domenii ce țin, unul de ficțiune, iar celălalt de realitatea trăită? Poate fi analizată geografia simbolică a unei cărți prin filtrul spațiului concret? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările care se nasc atunci când vrem să citim literatura printr-o lentilă disciplinată geografic.

Granița permeabilă dintre literatură și spațiul geografic se mută permanent, se contaminează când mai mult, când mai puțin, de real și imaginar, pentru a crea un loc hibrid, unul care posedă semnificație indiferent de orizontul cultural al cititorului. A discuta într-un roman despre un scenariu care are loc într-o altă geografie decât cea cu care eram obișnuiți echivalează cu o cunoaștere a acestuia, prin intermediul unui fals jurnal de călătorie. Într-o lume în care starea dominantă este mobilitatea, în care dinamica se înfășoară în jurul nucleelor creative, o situare într-un univers al unui alt continent ori al unui spațiu refăcut imaginar devine o sursă importantă de cuprindere a lumii.

Mă obsedează o frază la care mă reîntorc mereu și mereu, cu același sentiment al incertitudinii: "nici el nu mai era sigur dacă într-adevăr văzuse atunci largul mării sau fusese doar orizontul cerului, încât singura mare adevărată rămăsese pentru el acvamarinul din hărți; abisul se colorează cu o albăstreală intensă, iar adâncimile cu o nuanță mai deschisă", spune un personaj al lui Danilo Kiš din "Enciclopedia morților", care trăiește iluzia spațiului acvatic doar prin scris. Raportarea la spațiu se face prin recursul la o memorie arhetipală, una ce deformează și reașază viziuni ale vârstelor. Abisul, acvamarinul, albăstreala, adâncimile sunt tot atâtea ipostaze ale profunzimilor ghicite de ființa umană, pentru care proiecția imaginară devine singura realitate. Cartografierea ficțională a spațiului devine o formă de înstăpânire a lui, de raportare identitară la desfășurarea plană a existenței. "Singura mare adevărată" este sintagma ce conține, de fapt, căutarea pe care o facem de fiecare dată când citim: aceea a adevărului. Dar care adevăr? Acela spus de narator? Acela ghicit prin intermediul personajului? Acela al reflexiei biografiei unui autor într-un corp scris? Sau poate al unui spațiu geografic ghicit sau mărturisit, care, pe alocuri implică decorațiuni ficționale.

A citi literatura precum o hartă este un act ce conține în sine o dublă conștiință: aceea a atribuirii de sens unui spațiu, dar și pe cea a ficționalizării lui. Gestul suprem este acela ce presupune orientarea, precum un cititor - călător care pleacă la drum și constată că are un ajutor neprețuit în reprezentarea grafică anterioară a spațiului pe care îl străbate. Opririle lui sunt momente de reflecție, de cufundare în marea lumii, puncte nodale în care se împletesc iluzii și realități.

Sensul unor astfel de analize este dat de o nevoie ancestrală a ființei umane de a se orienta, de a descoperi "spațiile albe" și de a-și învinge teama de necunoscut (e cunoscut simbolul spațiilor albe, al celor necunoscute marcate prin inscripția hic sunt leones). Un cunoscut geograf literar, Peter Turchi sistematiza nevoia de hărți a omului prin afirmațiile: "Se crede că cele mai vechi hărți au fost create pentru a-i ajuta pe oameni să se orienteze și pentru a le reduce teama de necunoscut (...) A cere o hartă înseamnă a spune: "Spune-mi o poveste"" (Turchi, 1965, p.12). Această nevoie de descoperire este una atavică, una căreia îi corespunde sensul însuși al existenței umane, al parcurgerii unui itinerariu plin de semnificații, un act hermeneutic.

A spune o poveste înseamnă a face o narațiune, în primul rând, despre spațiu, înseamnă a pune la lucru instrumentele imaginative de care dispunem, să folosim memoria pentru a insera în ficțiunea conglomerate ale propriilor locuri. Orice poveste spusă are nevoie de o localizare pe care omul contemporan o cere cu precizia unor instrumente de geosistem, una în care itinerariul să fie deja făcut cu un GPS virtual. Organul acesta nou, dezvoltat prin tehnologiile recente, ne ajută să străbatem spațiile create artificial, să ieșim sau să aprofundăm o lume conturată în oglindă și cu profunzimi care reverberează la infinit.

Dacă ar fi să ne întoarcem la începutul secolului XX, merită amintite încercările de geografie literară precum volumul lui William Sharp intitulat Geografie literară în care, de exemplu, când discută despre George Eliot observă felul în care sunt prezentată Hayslope și vecinătățile: "Căutătorul o va găsi cu ușurință, sub numele său real de Ellaston, fie pe o hartă, fie mergând pe jos sau pe bicicletă în Midlands, într-un pelerinaj George Eliot" (Sharp, 1904) ori cunoscutul eseu al Virginiei Woolf "Geografie literară" tot din 1904 în care observa influența locului de origine asupra felului prin care cunoaștem sau ne raportăm la lume. Este o recunoaștere implicită a rolului pe care spațiul geografic îl are în ordonarea discursului narativ, o esențializare a faptului că a scrie implică o transcendere inevitabilă din geografia reală în cea imaginară.

Unde am vrea să călătorim, ca cititor? Două exemple scurte: într-un târg de sfârșit de secol XIX, precum în scrierile lui Slavici. Observăm că un parcurs cultural al spațiilor poate fi regăsit în imaginea târgului împestrițat și zgomotos care rămâne o imagine vie precum "Ce mulțime de oameni și ce amestecătură de tipuri și de porturi și de limbi! E parcă aici e mijlocul pământului, unde se întâlnesc toate neamurile. Pe-nserate s-aprind împrejurul orașului mii de focuri, la care stau de vorbă ori își petrec cântând aici români, colo unguri, mai departe șvabi ori sârbi, iar printre aceștia slovaci, ba până chiar și bulgari". Centrul pământului, acela căutat, geocentric devine unul asemănător unui Turn Babel, imaginat de scriitor precum un conglomerat de comunități, multilingviste și pluriculturale. Spațiul acesta, rămas în memoria timpul, definește o geografie simbolică și reală în același timp. Comunicarea micii celule societale se face prin intermediul aducerii împreună a unor reprezentanți ai unor locuri geografice diferite, analizate prin constructe imaginare și mentalitare.

Un alt exemplu de călătorie instant prin literatură este cea dată de o imagine exotică, cea a vulcanului regăsit pe Insula Fericiților a lui August Strindberg, narațiunea fiind ordonată evolutiv, parcurgând vârstele umanității. Pentru călătorii care ajung în spațiul izolat, utopic al Edenului insular, vulcanul capătă valențe mecaniciste, la început benefice, iar ulterior distrugătoare. Se înalță "ca un bolid, ținând piept vânturilor de nord, și prin dogoarea lui subterană încălzea insula ca o instalație termică", devenind motor al spațiului, dar care, mai presus de ființa umană, are propriul ritm. Insula aceasta, a celor care devin fericiți pentru o perioadă scurtă, devine o formulă utopică de existență, o societate în devenire care, o dată atingând vârsta maturității se transformă. Lecția lui Strindberg este aceea că totul se metamorfozează, inclusiv spațiul, și cu el se produce și evoluția societății.

Prin literatură și spațiul pe care aceasta îl găzduiește, discuția poate să ne poarte prin epoci literare, culturi și viziuni, dar, mai ales oferă posibilitatea unei expediții profunde în orice colț al lumii, cu armături geografice și ficționale. Suntem, înainte de toate, descoperitori ai spațiului pe care îl locuim, iar literatura devine o formă la îndemână de a ne satisface curiozitatea înnăscută.