Ieri am intrat într-un anticariat și printre cărți am dat de o pagină cu un desen medieval, lipită de un carton ieftin. Am luat-o pe-o nimica toată și, ajungând acasă, am băgat de seamă că între desen și carton era ascunsă o foaie împăturită. Am îndepărtat ușor colțurile desenului și am scos hârtia gălbuie și aproape putrezită, pe care era înșirată o poveste. Cunoșteam caracterele, felicitându-mă pentru hărnicia de-a le fi deprins la unul dintre cursurile de anul trecut.

"... În mai puțin de un ceas, călăul trebuia să ajungă în piața publică și să curme viața unei frumoase de neam mare. Un curtezan pizmaș, mânios la culme că a fost respins de ea, venise cu dovezi că fata e vrăjitoare. Nemernicul cumpărase tot felul de curteni și slugi corupte, care se juraseră că o zăriseră pe fată ieșind din cimitir în zori și umblând noaptea prin cartierul hoților și femeilor de stradă. În camera ei se găsise o sticlă cu aceeași otravă care fusese pricina unui lanț de morți, cu toții din rândul rudelor regelui. Părinții ei ar fi vrut s-o dea după acel curtean, care era bine văzut și avut, dar fiica lor se împotrivise de la bun început. Pe urmă se trezise cu sticla de otravă în odaia ei și cu acuzația îndrăcitului pretendent, lipită de toate zidurile orașului.

Pentru înlesnirea muncilor, locuința călăului era aproape și de închisoarea de unde erau aduși condamnații, și de piața unde li se lua viața. În ziua aceea, cerul era senin ca ochii nenorocitei care avea să se stingă în floarea vârstei. După ce-și spălă fața, călăul mâncă o bucată de pâine neagră cu brânză, bău câteva guri de bere neagră și se îndreptă spre clădirea lipită de închisoare. Își ridică de-acolo spada și, trecând prin culoarul strâmt ce despărțea închisoarea de casa ispravnicilor, găsi în colb două pungi de galbeni. Una dintre ele avea niște inițiale cusute pe pânză, dar călăul nu apucă nici măcar să le descifreze. N-avea vreme să bată la ușa ofițerului, așa că băgă pungile în buzunare și se grăbi spre piață.

Atât de mulți cetățeni veniseră la spectacol, încât călăul de-abia răzbea printre pâlcurile de oameni îngrămădiți unii în alții și puși pe sporovăială. Recunoscându-l pe călăul vestit pentru tinerețea și înfățișarea lui neobișnuit de plăcută, o babă știrbă le dădu coate tovarășilor ei, și imediat i se croi drum. Fata era demult adusă pe postamentul de piatră și aștepta nemișcată. Călăul tresări când o văzu. Cum refuzase să mai pună ceva în gură de două zile, întărind astfel bănuielile că se îndeletnicește cu lucruri necurate, frumusețea fetei era și mai orbitoare. Inima călăului bubuia cu o forță neînchipuită, deși nu cunoscuse nicio clipă de teamă în cele douăzeci și patru de primăveri ale sale. Lumea aștepta cu răsuflarea tăiată. Rotindu-și privirea într-o parte, dincolo de un ciorchine de curioși, călăul văzu un cal frumos și alb, legat de fântână. O luă pe frumoasa osândită de mână și o porni într-acolo. Un vuiet de mirare străbătu mulțimea. Cu sabia în cealaltă mână, târând-o pe fată după el, călăul se opri în fața fântânii, dezlegă calul și o urcă pe fată în șa. După ce se sui și el pe cal, zvârli lângă fântână cele două pungi de galbeni găsite mai înainte și dădu ghes calului. Agitația iscată îi împiedică pe paznici să zădărnicească fuga, și părinții fetei plângeau de fericire, îmbrățișați, în timp ce chiotele orășenilor nu mai conteneau. De la pățania aceea, locul cu pricina se cheamă Fântâna Călăului și se zice că dacă arunci un ban în ea, vei avea noroc în dragoste."