Doina Ruști: Dragă Simona, mă încântă fotografiile tale, pentru că nu sunt simple portrete, ci personaje, cum a fost Velea de pe coperta revistei Ficțiunea,103. De aceea, te întreb: care este povestea personajului tău preferat?

Simona Andrei: Inițial este un fel de Mona lui Sebastian din Steaua fără nume. O prezență fragilă, fugită de acasă, dar suficient de curajoasă încât să încerce să-și caute propria definiție. Apoi se transformă într-o prezență singuratică, izolată de zgomotul lumii, care atinge universalitatea prin singularizare. Personajul meu nu are chip. Poate fi oricine și tocmai asta îl face unic. Asumarea singularității îl face un străin și se bucură de stranietatea pe care o insuflă celorlalți. Ieșit din normă printr-o trezvie sufletească, insuflă teamă și nedumerire. De ce nu poți fi la fel cu noi ceilalți, noi cei mulți? De ce noi ceilalți, cei mulți nu ne putem valida somnul existențial prin tine? Din incomod se transformă în Ofanim.

Dorian Dron: Am avut plăcerea să stăm și la un pahar de vorbă și țin să te felicit pentru tot ceea ce faci, am văzut fotografiile făcute de tine și chapeaux bas. Aș vrea dacă se poate să detaliezi puțin procesul tău creativ, ce te inspiră, cum apare viziunea asupra unui lucru și care este de fapt adevăratul proces din spate, câtă muncă și dedicare există pentru pasiunea și meseria ta.

Simona Andrei: Procesul creativ…pornește din copliărie, include și reflectă cei 7 ani de-acasă, cărțile citite, muzica ascultată, iubirile pierdute, traumele și rănile. Asta este rădăcina din care trag seva. Văd lucrurile din jurul meu influențată de ele. Este o condiționare dar și o eliberare și desprindere de normă. Când mi se dă o temă, când am o situație fotografică, știu că dincolo de tehnică (încadrare, compoziție, unghiuri, puncte de stație, parametrii expunerii) și uzanță (tema ședinței foto cere anumite abordări larg acceptate), la mine intră în priză tot acest bagaj psihologic, parțial atât de bine integrat în ființa mea încât vine direct din subconștient, nici nu simt când intră în execuție. Toate acestea influențează felul cum abordez o temă dată, are un cuvânt greu de spus în proiectele mele personale. Devin semnătura mea personală.

Caut lumina difuză, de clar-obscur, care intra pe ferestrele înalte din casa copilăriei mele. O casă veche, boierească, cu uși duble, de lemn, din zona veche a Brăilei. Încă mai caut în fotografiile mele acea stare, casa aceea era o stare. Ținea în ea drama familiei mele și a chiriașilor care s-au perindat de-a lungul anilor, igrasia beciului, misterul podului imens, certitudinea că există cotloane ascunse, starea confuză dar mereu prezentă de nesiguranță pe care sufletul acelei case o emana. Nu a fost un cămin. A fost o casă stranie. Stranietate pe care o port acum în mine și care transpiră în starea fotografiilor mele. Estetica abandonului, oamenii înstrăinați, tencuiala nesănătos mâncată de umezeală, simbolismul ușilor și al ferestrelor, toate se trag de atunci, mă influențează, le caut, le construiesc în fotografiile mele.

Vacanțele la Sulina. Tatăl meu este sulinean. Când eram copil, drumul spre plajă era ca în palmă, o întinsură de nisip, mult praf și câteva ierburi pitice de sărătură. Intinderea aceasta de nisip, întinderile de apă, au intrat în mine și acum le caut în exercițiile mele fotografice, vastitatea spațiilor care conțin totul și nimic.

O sintagmă, o frântură de melodie, un miros mă pot declanșa, apropos de ce mă inspiră. Totul este în mine la nivel de stare nelămurită, într-o primă fază. Mă afund în această stare și o las să mă poarte, o las să se amplifice până când o pot traduce rațional în idee, o pot încadra într-un concept, gîndesc frânturi de posibile viitoare imagini, după care încep să identific resurse care să mă apropie cât mai mult de viziunea aceasta care se conturează. Rezultatul concret, setul de fotografii rezultate, se apropie într-o oarecare măsură de această viziune, niciodată complet și niciodată perfect. În schimb, indiferent prin ce metode și datorită căror elemente, mă lupt să imprim și să păstrez starea inițială, să transmit sentimentul inițial.

Procesul meu creativ este un haos de care am învățat să nu îmi mai fie teamă. Când ajung în stadiul identificării de resurse, de decizie asupra oamenilor, luminii, ambientului, hainelor, obiectelor, adică partea administrative-organizațională din proces, partea vizibilă, deja totul în mine e copt și pare că totul merge strună iar eu știu perfect ce am de făcut (zâmbesc). Lucrul acesta inspiră încredere celor cu care colaborez și asta funcționează pentru bunul mers al executării proiectului.

Când mă apuc efectiv de fotografiat mă strădui să observ în ce direcție o iau lucrurile. Ce imput aduc modelele, ce variații apar față de ce am gândit/sperat că va fi. Mereu apar surprize, chestii la care nu m-am gândit de la început. Dacă aduc valoare proiectului, atunci le fac loc, chiar le accentuez. Din afară poate părea că merg cu valul și orice s-ar întâmpla, las să se desfășoare. Realitatea este că aleg ce las să se întâmple și ce nu.

Partea frumoasă cu proiectele foto este că, aproape de la început, știu și cum voi edita cadrele. La editare nu discut despre rectifiarea greșelilor ci de șlefuirea cadrelor în așa fel încât să își împlinească potențialul. Discut despre inducerea sau sublinierea unor stări anume.

Câtă muncă este în spate? Imaginează tot, de la regizor la cărăuș.

Teodora Balan: Prejudecățile sunt omniprezente în viețile noastre, chiar și când vine vorba de carieră și de drumul pe care îl alegem în viață. Te-ai întâlnit pe parcursul carierei tale de fotograf cu astfel de prejudecăți? Cum le-ai primit și cum te-au influențat?

Simona Andrei: Îmi vin în minte trei momente. Primul, în jurul anului 2008, când eram la început în fotografie. Eram complet fascinată, experimentam foarte mult (cu diverse rezultate), trăiam o efervescență teribilă. Achizițiile tehnice urmau să vină, la fel și înțelegerea lumii fotografiei. Nu știam multe dar eram dispusă să fac de toate. Merg la un centru de printare foto ca să scot o serie de cadre pe hartie foto. Conversațional, o întreb pe doamna care lucra acolo, unde se poate expune fotografie în Galați (mă mutasem relative recent în Galați). Doamna mă privește perplex și îmi răspunde: “Dar numai domnul X expune în Galați!" Mă întorc acasă iritată, nedumerită și plină de întrebări. Trec anii. Suntem în 2024. Am la activ șase expoziții personale, opt prezențe în expoziții colective și un premiu national pentru fotografie de portret.

Al doilea moment. Fiind invitată într-o emisiune radiofonică, prima întrebare pe care o primesc este: “Cum este să fi femeie într-o meserie de bărbat?" Admit că am avut câteva secunde grele de blocaj, pentru că niciodată până atunci nu am împărțit fotografii în bărbați și femei, ci doar în meseriași care își fac treaba bine sau prost. Am răspuns spunând că mă consider om înainte de gen și că nimeni și nimic din societatea actuală nu m-a făcut să simt că eu, ca femeie, nu aș avea loc în lumea fotografiei sau că fac o meserie de bărbat.

Al treilea moment. Martie, 2024, într-o cursă Bolt, de la gară înspre casă, noaptea târziu. Șoferul, un om amabil, mă întreabă de unde vin. De la Brăila, răspund. Cu ce treabă la Brăila? Păi pe la teatru. Ooo, sunteți actriță? Nu, nu am astfel de talent. Am fotografiat repetiția generală a unui spectacol care urmează să aibă premiera la sfârșit de săptămână. Sunt fotograf. Omul se întoarce să mă vadă mai bine, eram așezată pe bancheta din spate. Cum? Sunteți fotograf? În viața mea nu am auzit de o femeie să fie fotograf! Zâmbesc.

Consider că aceste prejudecăți nu pot fi controlate. Lumea se va obișnui, în timp, cu femeile fotograf. Nu m-am victimizat niciodată și nici nu o voi face de acum încolo. Singura mea grijă este creșterea creativă, conceptuală, tehnică. Mă interesează calitatea vizualului pe care îl produc.

Și deja clasica mentalitate cum că aparatul face poza. Ce poze frumoase ai făcut! Ce aparat folosești? Aparatul este important până într-un punct. După care este vorba de omul din spatele camerei.

Miruna Vasiliță: Ce cauți cel mai mult să surprinzi atunci când faci fotografii în timpul unei piese de teatru?

Simona Andrei: Frumoasă întrebare! Relația dintre personaje este unul din principalele aspecte care trebuie surprinse în fotografia de spectacol, dar nici pe departe singurul. Am tendința să spun că totul este important și totul trebuie urmărit. Emoția de pe chipul actorilor, expresia corporală, modalitatea cum actorii construiesc relațiile dintre personajele pe care le întruchipează, cum spuneam la început. Mai departe, importantă este încadrarea actorilor în scenografie, modul cum scenografia și elementele de recuzită contribuie la construirea narativului în fotografie, la plasarea în context a personajului/acțiunii. Unele scenografii cer, impun anumite unghiuri de fotografiere, alte scenografii sunt mai permisive. Continuăm cu luminile de scenă. Lumina este personaj (și în teatru și în fotografie) și dacă spun că expunerea fotografică trebuie adecvată situației de lumina din scenă, afirmația pare evidentă. De fapt este vorba de respectarea calității/cantității de lumină gândite de regizor împreună cu maestrul de lumini. Lumina înseamnă stare și fotograful trebuie să respecte starea intenționată de regie. Tehnic, setul de parametri de pe cameră și editarea ulterioară a fotografiilor trebuie să redea această intenție.

Consider că fotografia de spectacol trebuie să fie o reprezentare fidelă dar și subtilă a spiritului spectacolului. Aport creativ și o interpretare vizuală inedită pot aduce în momentul în care am de realizat cadre pentru afiș sau o poveste vizuală secundară, care să prezinte spectacolul fără să divulge efectiv scene din piesă.

Mărturisesc, fotografia de spectacol este ceva nou pentru mine. De la începutul acestui an am fost invitată să fotografiez cinci spectacole montate pe scena Teatrului Maria Filotti din Brăila (sunt brăileancă, TNB este teatrul meu de suflet, această invitație este un vis împlinit). A fost un exercițiu intensiv de atenție, intuiție, decizie. Găsesc fascinant cum fiecare spectacol este un univers în sine, apreciez și respect viziunea regizorală. Fotografiile pe care le realizez trebuie să arate că am înțeles această viziune.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Tu, așa zbanghie cum ești, ești reală?

Simona Andrei: Nu. Sunt atingerea de niciunde, pe care crezi că ai simțit-o pe picioare când înoți în fluvii. Furtuna care se adună deasupra mării. Spinarea peștelui uriaș care iese deasupra valurilor doar ca să dispară imediat înapoi în adâncuri. Silueta, abia umană, pe care crezi că ai văzut-o ghemuită în colțul cel mai întunecat al unei case cu podele șubrede. Pustiul. Răsucirea. Zgomotul infernal. Foșnetul Bestiei Sacre în adancul nopții.

Paul-Daniel Golban: Cum se îmbină fotografia și filosofia în ceea ce te privește?

Simona Andrei: Fără acești patru ani de filosofie, eu nu aș fi văzut fotografie. Scurt. În primul rând m-a făcut să înțeleg cine sunt, m-a făcut să pot lucra cu concept, mi-a dat referințe culturale în plus, m-a ajutat să văd dincolo de aparențe. Mereu este ceva dincolo de imagine, ceva pe care trebuie să știi să-l insinuezi.

La scurt timp după ce am început să fotografiez, am constatat că fotografia este un process de cunoaștere-autocunoaștere. M-a ajutat să mă înțeleg mai bine, m-a ajutat să-i văd și să-i înțeleg pe ceilalți. Uite, de exemplu, în fotografia de portret, chiar dacă faci din model un personaj, nu discutăm de o simplă cosmetizare si accesorizare. Trebuie să-l faci pe om să ajungă la un adevăr din el, ca apoi să construiești personajul pe baza acestui adevăr. Și eu, ca fotograf, trebuie să parcurg același proces, să intru în mine și să ating un adevăr personal, ca apoi să ies la întâmpinarea celui pe care îl fotografiez. Îmi amintește, în limitele situației, de maieutica socratică.

Mai nou, am un vraf de lecturi privind o filosofie a fotografiei, psichologia fotografiei, gramatică vizuală. Pe unele le-am citit (febril, sincopat, nu am o disciplină a lecturii – o frază mă poate opri ca să gândesc la ea o săptămână întreagă), multe altele își așteaptă rândul. Cărți, articole academice, lucrări doctorale, apărute la diverse universități din lume, asta pentru că filosofia fotografiei este un domeniu de relativ nou interes. Reprezintă efervescență și actualitate, propun o multitudine de puncte de vedere și aduc perspective noi asupra unor aspecte și segmente din fotografie. Mi se pare absolut fascinant. Sunt analize actuale, asupra a ceea ce este fotografia.

Petre Nechita: Ce înseamnă în fotografie întunericul și umbrele? Sunt evitate, folosite de artistul fotograf?

Simona Andrei: Tehnic, umbrele sunt una din modalitățile de a sugera adâncimea și volumul în fotografie, alături de liniile perspective și separația planurilor. Jocul de lumina-umbră face contrastul. Modul cum se tratează umbrele în fotografie este la discernământul fotografului care poate alege să le estompeze sau să le accentueze. Depinde și de scopul acelor fotografii, de exemplu fotografia de reportaj standard și cea de eveniment va urmări estomparea sau eliminarea umbrelor. Fotografia artistică de stradă va cere accentuarea umbrelor. În cazul fotografiei de portret, modul cum pică umbrele pe figură trebuie controlat, sunt binevenite dar nu au voie să rupă volumul feței. Există tehnica low key, în care, folosindu-se un fundal închis la culoare și o sursă de lumină controlată, fotograful surprinde minima cantitate optim necesară de informație pentru ca privitorul să înțeleagă despre ce este vorba în fotografie.

Artistic, deja discuția capătă alt sens și se duce în direcția conceptuală, și în ceea ce privește sensul cuvintelor umbra și întuneric, și în cee ace privește mesajul vizual. Întunericul îmbracă și calmează. Întunericul și umbrele ascund informație, și tocmai de aceea, ne putem imagina orice. Și este important ca o imagine să stârnească curiozitatea, să nu servească privitorului toată informația. Când nu vezi ceva, începi să-l imaginezi. Întunericul este un excelent spațiu negativ care oferă respiro în cadru. În umbre există emoție. Acolo se refugiază gândurile pe care nu le-ai dus până la capăt, acolo este povestea nespusă.

Ciprian Handru: În volumul “Despre fotografie", Susan Sontag nota că “sublimul este fundamental în înțelegerea fotoinstinctului, de la Fox Talbot la selfie". Alături de sublim, ce altă categorie (estetică) consideri că este fundamentală în înțelegerea fotoinstinctului?

Simona Andrei: Fără să ating clasicele categorii estetice, aș menționa improbabilul. Improbabilul ca ceva ce te face să analizezi, să găsești legături între elemente, fapte, situații, legături care nu sunt evidente din prima. Improbabilul ca paradox. Poate miza și pe valoarea șocului, desi nu întru totul. Poate fi o subcategorie a sublimului. Consider că, indiferent de nuanțele menționate mai sus, improbabilul va declanșa fotoinstinctul.

Nu știu dacă pot numi improbabilul fundamental, dar în mod cert este o ieșire din zona de confort. Este ceva ce stârnește mirare și dorința de a răspunde unor întrebări. De aici nu poate urma decât un proces de evoluție, de creștere a înțelegerii limbajului vizual.

Emanuela Ilie: Ca o nespecialistă lipsită de orgolii ce sunt, din când în când revin asupra eseurilor (altminteri strălucitoare...) semnate de Sontag și Barthes. Tu ai vreo lectură preferată din această categorie?

Simona Andrei: Recomand Derrida. Copy, Archive, Signature: A Conversation on Photography și articole care analizează viziunea lui Derrida asupra fotografiei. Aspecte fenomenologice și deconstructiviste sunt implicate. Nu este neapărat o lectură lejeră. În mod cert este o viziune unică. Până în 1979, Derrida nu a autorizat publicarea portretului lui în presă, nici pe coperțile cărților pe care le-a semnat. Dar din momentul în care o face, începe să fie interesat de fotografie ca obiect teoretic. Derrida vorbește despre fotografia – artă tăcută, cu valențe psihanalitice, fotografia funcționând în afara limbajului. Salută unicitatea momentului în care o fotografie se conturează în substanța revelatoare, o naștere și lichid amniotic. Reproducerea la nesfârțit nu desființează acest moment unic.

Andrei Velea: Îți mulțumesc mult atât pentru fotografii, cât și pentru implicarea ta activă și plină de fair-play în filiala noastră a ACF! Sunt mulți care încă nu consideră fotografia ca fiind o artă în sensul clasic al cuvântului. O consideră o redare obiectivă a realității și atât. Care crezi că este elementul sau care crezi că sunt elementele care fac ca fotografia să fie o artă?

Simona Andrei: Nu am considerat niciodată că etichetarea fotografiei ca artă sau nu are vreo influență asupra a ceea ce fac. Am fost mereu atât de absorbită de munca mea, de creșterea calitativă tehnică și estetică, încât rar m-am gândit la acest aspect. Admit că lucrez bine cu lucrurile imprecise și de multe ori am constatat că prefer ca ce fac eu ca fotograf să rămână nenumit. Aparatul foto este o unealtă. Ce ești capabil să faci cu această unealtă, ține de fiecare în parte. Cam așa și cu o pensulă. Nu este meritul pensulei ci al pictorului. Unele fotografii pot atinge nivel de artă, după cum unele picturi nu pot fi catalogate ca artă doar pentru că s-a folosit canvas, vopsea și pensulă. Nu ține de instrument.

Da, cu aparatul foto poți reda ceea ce mai rămâne din realitate după ce trece prin mai multe translatări (cât se decupează din scenă în funcție de distanța focală a obiectivului, cât rămâne în clar în funcție de deschiderea diafragmei, cum se interpretează culorile în procesul de reconstrucție a culorii prin cele trei filtre RGB, iar această enumerare nu este exhaustivă). Este un proces atât de sintetic. Trei sferturi din aceste translatări sunt decizia fotografului, deci o intenție manifestată. Dar, tot din aparatul foto poți face un instrument de exprimare subiectivă, care va altera și transforma așa zisa realitate obiectivă într-un produs unic, personal, care interpretează concretul obiectiv prin intenția și voința fotografului. În ambele situații, unele fotografiile produse pot fi integrate unei simple definiții a artei ca “gamă diversă de activitate umană și produsul său rezultat care implică talent creativ sau imaginație, în general expresivă în privința competenței tehnice, frumuseții, puterii emoționale sau ideilor conceptuale." (Wikipedia)

Narcis Amariei: Cum privești provocarea inteligenței artificiale care pare să canibalizeze segmentul reprezentat de fotografie. Încotro ne sfătuiești să privim pentru a-l găsi pe Omul-artist? Cum îți aplici tușa personală în fotografiile pe care le faci?

Simona Andrei: Ca să stabilim contextul răspunsului meu, vă rog să vă îndreptați atenția către portretul meu care însoțește acest set de întrebări. Hainele pe care le port sunt implementate cu ajutorul inteligenței artificiale generatoare de imagine, peste fotografia de portret realizată în studio foto. Asta cred eu despre aceste sisteme de inteligență artificială, sunt niște instrumente la discreția și dispoziția utilizatorului. Ca orice instrument, calitatea rezultatului obținut ține de capacitatea utilizatorului. Intenția și discernământul, actul curatorial, sunt la utilizator. Nu privesc sistemele AI generatoare de imagine ca pe o amenințare. Sunt de acord cu reglementarea unui set legislativ concret privind etica și deontologia în acest domeniu, mă gândesc din start la modul cum aceste sisteme sunt antrenate cu seturi de informație care cuprind toată arta vizuală creată de umanitate până acum și problematica dreptului de autor. Este un domeniu nou și sunt multe zone gri. Canibalizare? Îmi vin în minte masele de fotografi care încă nu stăpânesc încadrarea și compoziția, cromatica, chiar după ani de exercițiu. Mă gândesc la incapacitatea lor de a lucra în concept și de a imprima mesaj fotografiilor. Ne supărăm pe mașină că încadrează mai bine decât noi? Problema este la noi.

Țin minte dimineața când am citit pe internet că există posibilitatea de a genera imagini pornind de la un text. De la cuvânt. N-am avut stare până nu am găsit o aplicație de gen și nu am început să trag de ea ca să văd cum funcționează. Contează ce îi spui, trebuie să știi ce să îi spui. Trebuie să ai deja în minte imaginea și să i-o explici. Context, unghiul luminii, difuzia ei, referințe culturale nu doar din vizual ci și din literatură sau istorie. De multe ori setez atmosfera generală prin mențiunea unei afecțiuni psihologice. Îmi place ce face mașinăria atunci când nu mai știe ce să facă. O încurc intenționat. Atunci produce maximum de plasticitate și de stare.

Pe Omul-artist l-aș căuta în direcția opusă sensului privirii celorlalți. Contra curentului.

În spiritul aceleiași idei, cred că tușa mea personală vine și din obiceiul (nativ, de atfel), de a face lucrurile oarecum altfel de cum le fac alții. Semnătura mea stă în ușoara stranietate a ideilor, locurilor alese, atmosferei care transpiră. Și în tratamentul pe care îl aplic cadrelor la editare, fie că este vorba de colorizare, alterare sau translație în alb-negru a culorii.