Suntem mândri, am redescoperit bucuria de a fi români, uniți în galben, în extaz. Și așa mai departe. Totul după un meci. După o victorie. La următoarea partidă a apărut mesajul unui suporter care e șeruit în masă: învățați-vă copiii să iubească România. Românii parcă sunt din  nou români, nu?! Totul sub auspiciile generației de suflet (e cu majuscule, desigur).

            Mă scuzați, rescunosc, nu mă pricep la fotbal. Totuși, mă întreb cum naiba se ajunge la un moment de o însemnătate istorică după un meci?! Am câștigat, e minunat, motiv de bucurie și de multe beri date pe gât. Totuși, să decretezi apariția unei generații cu G mare, a unei mândrii naționale renăscute după o singură victorie, mi se pare un pic, doar un pic cam exagerat. Adică, ok, e o mare victorie. De aplaudat, chiar de ieșit în stradă. Dar dacă am fi puțin realiști, poate că ni s-ar prezenta o situație puțin diferită. Băieții ăia de dau cu piciorul în minge pe niște sute de mii de euro (milioanele sunt la ăia mai mari) n-ar fi trebuit oare să rămână concentrați, să mulțumească pentru susținere și apoi să treacă la pregătirea meciului cu numărul 2, focusați cum se zice? E drept, e mișto să sărbătorești pe stadion de parcă ai câștigat cupa, cântând la portavoce alături de galerie, dar e doar primul meci.

            Și-apoi ție, ca suporter, îți stă bine după toate miștourile făcute la adresa naționalei în preliminarii, să le ridici statuie? După un meci?? O singură victorie ți-a reamintit că ești român???

            Sunt nepriceput la fotbal, ca și la literatură. Dar ambele domenii mi se par într-o mare de extaz artificial. Descoperim câte o carte, urlăm cât e de bună, uităm de ea în 5 minute, găsim un scriitor, luni îl ridicăm la rang de Nobel, marți aruncăm cu adjective în el, miercuri ne supărăm că s-a scărpinat în nas, joi ne-am plictisit. Vineri descoperim altul.

            E plină lumea literară de autori constipați care se plâng că lumina lor creatoare nu e recunoscută, că farul reprezentat de creația proprie nu ajunge la toți, că lumea e proastă și nu le recunoaște valoarea. Nu sunt promovați, nu sunt citiți. Dacă vreun Scriitor (din cei pe care-i numeri pe degetele de la o mână) se găsește totuși să le dea atenție, deși ar putea foarte bine să-și vadă de promovarea propriei opere, atunci are un interes. Sau e util câtă vreme te publică undeva, te scoate în față, te pune pe-o copertă de revistă. În clipa când n-o mai face, e doar o fosilă, un dinozaur care a căutat să profite de aura ta divină. Nici măcar nu te mai duci să umpli un scaun acolo unde se afișează Scriitorul.

            Căci, să fim serioși, literatura naște orgolii atât de mari, încât eu, sub duș, scriu mai bine decât Doina Ruști și Mircea Cărtărescu la un loc. Clar? Mă vedeți sub duș? Vă imaginați apa cum curge pe corpul meu slăbănog? Vedeți inclusiv creionul și hârtia leoarcă? Ei, cam aici suntem. Ne extaziem, urlăm, dăm iama în cămara cu adjective și, în general, uităm că valoarea apare rar. O ignorăm, deși tocmai prin faptul că e rară în marea de buruieni a tipăriturilor, ar trebui să fie celebrată.

            Altfel, totul e o manea cu vreo bucă dezgolită, un braț tatuat, un refren ritmat. Căci ce căutăm cu toții, suporteri sau cititori, e să ne punem în valoare pe noi înșine. Iar maneaua despre asta e. Nu despre calitățile solistului. Băiatul ăla de coldplai e singurul care ascultă manele de dragul călităților vocale ale valorosului de la microfon. În rest, e vorba despre spectator, despre banii aruncați, despre puterea pe care o demonstrezi cu muzica urlând în boxe, cu geamurile deschise, chiar cu toată strada blocată. Maneaua te ajută să calci pe capul dușmanului, să-i urli că ai valoare mai mare, bani mai mulți, mașină mai mișto. L-ai hăcui și cu sabia, dar maneaua urlată îți dă posibilitatea să-l umilești mai rapid, fără complicații penale.

            Să învățăm copiii să iubească România. Bine zis de suporterul din tribune. Dar nu doar după o victorie. Că s-ar putea s-o urască după o înfrângere.

            Să învățăm copiii că iubirea de țară nu se declamă, mai degrabă e o obligație. E muncă, e respect întins pe ani și decenii, e plata taxelor la timp și respectul pentru legi, e mersul la vot, e dezbaterea problemelor arzătoare cu argumente, nu cu urale sau huiduieli.

            Să învățăm că literatura autohtonă trebuie susținută nu prin excese zgomotoase, ci prin citit, prin cumpărat, prin criticat sau lăudat cu argumente. Că un scriitor poate să dea 3-0 printr-un roman de debut fără probleme, dar asta nu înseamnă că-i noul Cărtărescu sau noua Ruști.

            Îmi amintesc cum un articol m-a făcut s-o urăsc pe Doina Ruști. Spunea acolo, drept răspuns la întrebarea unui cititor de la un târg internațional de carte, că rolul literaturii nu e să ofere soluții care să atenueze efectele comunismului, că epocile de opresiune nu pot fi înțelese decât din interior, nu ca un rechizitoriu modern fără urmări constructive. Cum?, a urlat imediat scritorul din mine care e un geniu uriaș pe lângă minora doina ruști. Cum să nu-mi dea mură-n gură, cum să nu-mi spună direct să urăsc comunismul? Mă lasă pradă prostiilor de pe tiktok? Îmi cere argumente, chiar a luat-o razna?!

            Și totuși, poate că iubirea de literatură o fi tot muncă, efort, timp investit, scormomeală după păreri justificate? Sau e mai simplu să zic: I love cărtărescu&ruști și așa sunt cool?

            Până una, alta, și fotbalul, și literatura sunt o mare ciorbă. O amestecătură de urlete și vorbe bombastice din care nu mai recunoaștem valoarea și uităm că iubirea aia de pe pancarta suporterului înseamnă respect. Respect care se acordă indiferent de victorii sau înfrângeri.