Revistă print și online

Cealaltă voce

În agitația dimineții de la Politehnică, Radu o văzu pe bătrâna din stație. Fiecare întâlnire cu ea îi aducea un nod în stomac, o senzație de neliniște. Femeia stătea nemișcată, în contrast cu fluxul de oameni grăbiți. Era sprijinită de un stâlp. Haina cenușie, largă, îi acoperea silueta fragilă. În picioare purta pantofi negri și uzați. Radu era curios să afle ce o ține în oceanul pietrificat al stației de metrou, însă gândul i se risipi rapid.

Când ușile trenului se deschiseră, Radu se uită la femeie și păși înăuntru. Vocea înregistrată a bărbatului anunța atenție, se închid ușile. Trenul porni, urmează stația Eroilor, iar bătrâna deveni o pată cenușie tot mai îndepărtată în mijlocul mulțimii, până când dispăru din vedere. Imaginea ei rămase în mintea lui Radu.

În altă dimineață, Radu întârzia la birou și se grăbea să prindă metroul. Simți miros de aer stătut, amestecat cu un parfum subtil cu note florale. În goana lui obișnuită, era să se ciocnească de femeie. Era iritat, apoi își dădu seama că era cât p-aci să o dărâme. Îmi cer scuze, zise el, și o ajută să se țină pe picioare. Ea nu îi răspunse și nici măcar nu se întoarse. Bătrână sărită de pe fix, se gândi el.

În ziua următoare o văzu din nou. Un tren pleca în celălalt sens. Nu-l ia nici p-ăsta, se gândi el. Încetini când trecu pe lângă ea, intrigat de transformarea pe care o văzu pe chipul ei atunci când se auzi vocea înregistrată a bărbatului: atenție, se închid ușile. Tristețea ei părea să fi dispărut.

Apoi, timp de o săptămână, lucră pe tura de seară și, la amiază, când trecea pe acolo, nu o mai văzu în stație. Când reveni pe tura de dimineață, ea era tot acolo, sprijinită de un stâlp.

Se gândi la un pretext ca să vorbească cu ea.

— Scuzați-mă, știți cât e ceasul? întrebă el, deși ceasul electronic se afla în apropiere.

Ea se uită la ceasul ei de mână, apoi la el, cu o privire fermă.

— E opt și șaisprezece.

Vocea ei era limpede. El avea timp să ajungă la birou, era devreme. Ezită încă o clipă.

— Mulțumesc. Vă văd des aici.

— Da.

Ea se uită în altă parte și trase aer în piept.

— Am motivele mele.

— Sunteți aici în fiecare dimineață.

— Da, întotdeauna.

— Și totuși, nu urcați în niciun tren.

— Nu.

— Dacă nu vă deranjează că întreb, ce vă aduce aici?

Înainte ca ea să poată răspunde, agitația din jur îi întrerupse. Se auzi un zumzet îndepărtat. Zumzetul se intensifică, deveni un vuiet constant și profund, apoi se stinse. Ușile se deschiseră cu un șuierat.

Se auzi anunțul obișnuit. Înregistrarea vocii calde a unui bărbat răsună puternic. Atenție, se închid ușile. Urmează stația Lujerului.

Vocea era mai clară și mai distinctă. Chipul femeii deveni mai blând.

— Vocea asta, spuse ea, era a soțului meu, Eugen.

— Soțul dumneavoastră?

Radu ridicase sprâncenele și rămăsese cu gura întredeschisă.

— El a înregistrat anunțurile. În urmă cu câțiva ani s-a îmbolnăvit și a murit. Asta e cam tot ce mi-a rămas de la el.

— Deci veniți aici să-l ascultați.

— Da. Aici îl aud.

Radu o observă cu atenție. Simți un nod fierbinte în stomac.

— Bănuiesc că asta ajută.

Se îndreptară către rândul de scaune și se așezară.

— Se spune că amintirile se estompează cu timpul. Dar fiecare cuvânt pe care îl spune îmi aduce aminte de el.

Ea trase adânc aer în piept. El o privi. Când se uită în ochii ei, se simți dintr-odată expus și vulnerabil.

Metroul plecă. Radu rămase alături de femeie până când sosi următorul, fără să știe ce să spună.

— Trebuie să plec. Ne mai vedem.

— Da, răspunse ea sec.

*

Radu stătea vizavi de Roxana în cafeneaua slab luminată.

— Am întâlnit o bătrână la stația de metrou, spuse el. I-a murit soțul acum câțiva ani și ea vine acolo în fiecare zi ca să-i audă vocea.

Roxana ridică din sprâncene.

— Sună bizar. De ce ar face asta?

— Cred că e modul ei de a-l ține în viață.

Roxana suspină și amestecă lingurița în ceai.

— Ai răgușit un pic.

Radu își drese vocea.

— Cred că da.

— De unde știi că spune adevărul? Poate e doar nebună.

Radu clătină din cap.

— Posibil. Dar e mai mult de atât. E un fel de a păstra ceva ce nu mai există.

— Bine, acum dacă înseamnă ceva pentru ea...

— Da, înseamnă.

Bău câteva guri de bere și schimbă subiectul.

El începu să se trezească mai devreme. Stația Politehnicii îl atrăgea tot mai mult. Găsea măcar zece minute de liniște cu bătrâna. Discuțiile îi dezvăluiau trecutul femeii. Vocea ei blândă și clară contrasta cu sunetele stridente ale trenurilor.

Odată, chiar când trenul lui Radu se apropia, ea se întoarse spre el.

— Am câteva dintre lucrurile lui Eugen. Fotografii, scrisori, ceasuri mai vechi. S-ar putea să-ți placă. Poate vrei să vii într-o seară.

Îi dădu adresa și insistă ca el să o scrie. Radu scoase iPhone-ul și o notă, apoi se grăbi să prindă trenul.

Nu prea avea chef să meargă. Simțea un nod în stomac atunci când își amintea de ea.

Îi spuse Roxanei că o să se vadă cu un fost coleg de liceu.

— Ce coleg? întrebă ea.

El inventă un nume comun.

— Bine, distracție plăcută.

Seara, după muncă, Radu scoase iPhone-ul și chemă un Uber. Bătrâna locuia în Crângași. Urcă cu liftul și ajunse la o ușă veche de lemn. Apăsă pe sonerie, iar țârâitul răsună înăbușit. Imediat, se auzi vocea femeii, iar ușa se deschise după câteva clipe. El intră într-un hol mic și întunecat și simți că voia să rămână acolo cât mai puțin timp. Se descălță, bătrâna îi dădu o pereche veche de papuci, apoi îl invită în sufragerie, la o masă de lemn. El simțea un ușor miros de aer stătut. Se așeză pe un scaun, pe care-l percepu imediat ca fiind șubred. Se simțea ca și cum ar fi făcut un pas înapoi în timp.

  • fragment din carte în lucru
Andrei PANȚU

A debutat în 2019 cu volumul de proză scurtă Tonomatul. Licențiat în filozofie și literatură la European College of Liberal Arts, științe politice și relații internaționale la AUBG, cu un masterat în științe politice (Universitatea din Leiden și Universitatea din Manchester), Andrei a fost editor al unei revistei academice și de multă vreme s-a dedicat domeniului vast al IT-ului. Publică în mod curent proză scurtă în revistele de profil.