Prin dedesubturile tuturor locurilor comune, ca și în spatele oricărui gând, zac în tenebre lucruri mărunte, lucruri prețioase. Filmul lui Alice Rohrwacher dezgroapă câteva dintre ele și ni le prezintă tacticoasă, pe o mușama veche, dar curată, ziua în amiaza mare, în bătaia soarelui mediteranian, dar și a sirocoului preverstitor de necazuri.

Suntem confruntați cu imaginea unui străin englez sau irlandez (interpretat de Josh O’Connor) care traversează Italia cu trenul. E neras, ostenit și visează o femeie (Yile Vianello), iubita lui care a murit (dar nu știm încă asta, vom afla pe parcurs). Asemenea muncii in situ a arheologilor, care îndepărtează cu grijă și precizie fiecare firicel de pământ, pentru a scoate la iveală ce se află acolo, așa și Rohwacher decojește straturile dimprejurul personajelor bizare cu care ne pune față în față. Himera / La chimera este construit întocmai pe acest principiu al dezvelirii succesive. Aflăm încet, încet, din detalii bine orchestrate, că străinul nu e un călător oarecare, ci un arheolog. Mai aflăm că tocmai a fost eliberat din penitenciar. Nu știm încă motivul încarcerării sale, nici locul spre care se îndreaptă. Nici când vedem totuși că ajunge la periferia unui oraș din nordul peninsulei, lucurile nu par totuși să se clarifice. Oamenii pe care îi întâlnește acolo, pe care îi reîntâlnește de fapt, sunt cel puțin la fel de misterioși ca el. Sunt veseli, săritori (câțiva chiar sar de gâtul lui, ca să-i ureze bun venit, dar și el sare la gâtul câtorva care l-au nedreptățit în trecut), sunt nemiloși și sinceri. Aproape toți trăiesc în pauperitate, în barăci construite care-cum a putut, sprijinite de fortificațiile antice ale orașului. Străinul (pe numele său Arthur) pare că a venit să găsească ceva, și într-adevăr găsește, dar nu ce și-ar dori el de fapt.

Deși povestea este plasată în anii ‘80, ea ar fi putut foarte bine să se întâmple în evul mediu (sau chiar mai devreme, în antichitate). Avem de-a face cu personaje pitorești prinse într-o poveste picarescă. Urmărim o baladă cu haiduci. Arthur este de fapt liderul unei bande de hoți, împinși către aceste fapte de recesiunea cu care se confrunta atunci țara. Într-o secvență superbă, două dintre personajele conexe ne cântă precum adevărați trubaduri despre isprăvile găștii de tombaroli. Se numesc tombaroli fiindcă ei nu jefuiesc oameni, ci morminte, mormintele antice ale etruscilor.

Astfel, Rohrwacher ne duce în tenebre. Și, cu cât personajele din film sapă mai adânc, cu atât groapa comună (în care întrăm și noi, spectatorii) se adâncește. Arthur are un simț special pentru a găsi lucruri uitate, ascunse în sol. Folosindu-și talentul special reușește să pună pe picioare o adevărată operațiune de contrabandă cu artefacte etrusce. Problemele apar atunci când, într-una dintre seri, dau peste un altar cu statuia unei zeițe în mărime naturală. Această descoperire atrage și alți actori de pe piața neagră a antichităților. Este o lume câinească (la un moment dat, într-o altercație între diversele fracțiuni de contrabandiști, aceștia încep să mârâie unii la alții, dezvelindu-și dinții, gata de atac), o lume cu susul în jos.

Chipul statuii găsite este juxtapus cu cel al iubitei dispărute, morții vin să-și ceară obiectele funerare înapoi, banda de hoți trece prin clipe grele, iar Arthur este nevoit să ia o decizie grea. Trebuie să aleagă dacă vrea să rămână împotmolit în trecut, sau să încerce să-și continue viața.

Filmul lui Rohrwacher vorbește despre tentația de a zgurma continuu în trecut, de a rămâne toată viața fixat pe o idee, pe o personă, și ne arată la ce poate duce această obsesie. O face în cel mai încântător mod cu putință: printr-o adevărată tapițerie vizuală (ce combină diverse tipuri de peliculă) prin care înnădește momente de un realism pur și dur cu altele de un livresc bine temperat. Totul pentru a dezveli cu grijă rețelele tenebroase ale cariilor care lucrează (fără să ne dăm seama) în spatele fiecărei intenții, a fiecărui fapt sau acțiune (fie ea bună, fie rea).