Oricât de vastă ar fi expunerea mea la filmele românești de dinainte de `89 (amicii mei sunt convinși că le-am văzut pe toate), tot se mai întâmplă să fiu surprins de câte un film despre care nu știam absolut nimic. E drept, unele sunt simple deșeuri propagandistice și îngăduiți-mi aici o paranteză, aceste rebuturi de celuloid ar trebui să poarte un disclaimer, înainte de a fi difuzate. Nu mă refer la filmele patriotice, la care îmi mai șterg pe furiș câte o lacrimă, ci la cele în care cenzura comunistă a mutilat adevărul istoric.

Vizionând recent filmul Septembrie, în regia lui Timotei Ursu, m-am întrebat ce ar simți un tânăr din ziua de azi, la aproape 50 de ani de la premiera acestei bijuterii cinematografice ( evident, în cazul în care ar fi tentat să renunțe la Tik ToK vreo oră și ceva). Cât ar putea oare înțelege dintr-o realitate netrăită, cât de relevantă e, de fapt, trecerea noastră prin acele vremuri de tristă (fericită) amintire? Vedem oare cu aceiași ochi același film? Eu, cel de 53 de ani și el, cel de 25? Cu siguranță că nu. Intensitatea imaginilor e diferită. Intensitatea experienței trăite e alta. Eu am bătut străzile unui București cu miros dulce acrișor de dude strivite și coji de castană, cu milițieni și cetățeni la coadă la lapte, el are în nări mirosul de McDonalds; eu am fost pe litoralul acela în care marea intra prin geamul deschis al acceleratului de Constanța cu mult înainte de a ajunge în gară, el gonește pe A2 în decapotabilă; eu am băut Pepsi la terasa cu mese de tablă și scaune grele din fier, unde amorțeai așteptând friptura cu cartofi prăjiți și ascultai șlagărele lui Aurelian Andreescu, el bagă Șaorma cu de toate și plânge pe manelele lui Salam. Eu eram fericit cu o bere Radeberg, el e cu Corona.

Indubitabil, tânărul de 25 de ani nu a trăit ceea ce filmul îi arată, dar cu certitudine va simți aceeași emoție, căci reperele temporale și sociale ale vremii nu sunt altceva decât un banal decor. Fabrica, miliția, aberațiile ideologice, chiar și atmosfera cu iz hipiot, toate acestea sunt doar butaforii care iau foc, mistuite de o iubire incredibilă. Atât de pură, încât devine arhetipală.

Filmul este răvășitor, iar mult timp după ce s-a terminat, am rămas pe gânduri. În primul rând, pentru că a fost pentru prima dată când, într-o producție românească de dinainte de 89, am văzut iubirea dezbrăcată de ideologie. Nu poți să nu admiri ingeniozitatea lui Timotei Ursu, regizor și scenarist, de a fenta cenzura prin plasarea unor elemente de propagandă care nu au alt rol decât cel strict ambiental. Filmul e o matrioșca. În interiorul poveștii moralizatoare se ascunde o dramă umană, și mai departe, în ea se ascunde cea mai sinceră poveste de dragoste pe care am văzut-o vreodată într-un film românesc.

Elementul declanșator al dramei personajului principal, tânărul rebel Vali, este neadmiterea sa la facultate și refuzul acestuia de a munci în fabrică. Cei mai în vârstă dintre cititori cunosc poate faptul că, în acele vremuri, încadrarea în "câmpul muncii" era obligatorie, iar cei "fără ocupație" erau văzuți ca paria ai societății. Ei bine, spiritul rebel al lui Vali refuză înregimentarea și tânărul încearcă să se descurce singur, doar că intră în niște încurcături, se înhăitează cu o bandă de escroci și ajunge să participe la un furt. De aici, filmul ar fi trebuit să urmeze linia ideologică bine cunoscută și să ne servească o lecție de angajament cetățenesc, doar că, surpriză, aventura antieroului nostru, deși tragică, are un efect eliberator.

Am stat să mă întreb ce anume m-a fascinat la acest film, ce e diferit față de zecile de filme din acea perioadă? Inițial am crezut că e vorba despre revederea unor locuri din trecut, cum ar fi litoralul copilăriei mele, amănunte pe care le recunoșteam: terasele cu scaune din fier, ospătarii, frapierele. Doar că asta mai văzusem și în alte filme. Apoi m-am luminat. Septembrie nu e un film de propagandă. Cu toate acestea, departe de a fi un film subversiv, destinat sertarelor cenzurii de partid, filmul respiră libertate. E acolo atmosfera aia soft, anti-sistem. Sunt anii 70, lumea liberă din Europa e în plin curent flower-power, iar România, cu toată miliția ei, nu poate opri acest tăvălug al libertății. Vali e exponentul acestei lumi libere, îmbrăcat cu pantaloni evazați și geacă de motor, călare pe o motocicletă furată, în drum spre mare, însoțit de o tânără frumoasă. Toate reperele regimului totalitar sunt anulate de carisma tânărului rebel și de povestea de dragoste care se înfiripă între el și tânăra crescută la casa de copii.

Ceea ce farmecă este firescul dialogului dintre cei doi. Nu e nimic forțat, nimic vulgar. Iubirea lor crește ca o floare prin crăpăturile unui drum de asfalt. Drumul lor spre mare, noaptea, pe motocicletă, simbol al libertății. Iată de ce, de la acest prim rol, Anda Onesa (elevă de la Liceul textil din Pucioasa) și Geo Costiniu (tânărul actor de la Teatrul Giulești) sunt deja consacrați cu acest film.

Finalul ar fi putut scoate oamenii în stradă, dar nu i-a scos. Deși îl anticipăm, ne ia prin surprindere, poate la fel cum ne-a luat, în Decembrie 89, execuția Ceaușeștilor. Ar fi trebuit să fie previzibil, căci, nu-i așa, în filmele comuniste, elementele negative și ostile regimului își primesc pedeapsa binemeritată. Ei bine, se întâmplă exact pe dos, dar nu vă dezvălui ce și cum, ci vă las dumneavoastră plăcerea să aflați.

Dacă nu ați văzut acest film, vă recomand să o faceți, căci după mine este unul dintre cele mai frumoase filme de dragoste românești, cu un Geo Costiniu irezistibil și o Anda Onesa ingenuă și incredibil de naturală. Un film revoluționar pentru anul 1978.

Din distribuția filmului mai fac parte actorii Sandu Popa, Ștefan Mihăilescu Brăila, Ștefan Bănică, Jean Constantin, Sandu Sticlaru, Eugenia Bosînceanu, Mircea Anghelescu, Horațiu Mălăele, Constantin Guriță, Nicu Constantin, Zephi Alșek, Ruxandra Sireteanu, Virginia Rogin.

Coloana sonoră a filmului aparține compozitorului Adrian Enescu, iar textele cântecelor sunt semnate de Romulus Vulpescu.

Vizionare plăcută!