Scrisul e un sclipici al confesiunii, un plasture al singurătății și un fixativ al tăcerii. Ia să vedem, doar atât? Ridică de jos o carte. Deschide-o oriunde. Un verb prăfuit o să urzească în juru-i un vârtej de frază; pe care, înainte de asta, n-o duceai în cap. Să recunoaștem, chibzuim deseori lexical, de jur împrejurul vreunui substantiv: cuvintele, așa întâmplătoare cum vor fi, ne vând luări de la capăt. Bătrâna lor mamă, etimologia, își crește cu iscusință copiii: cuvintele nu sunt doar un mijloc de a ne exprima gândurile, sunt și creatoarele acestora. Se poate însă ca lucrurile să nu funcționeze după cum ni se năzare. Scrisul își închide cuvintele în litere. Și cu cât alfabetul nu-și mai vede marginile, cu atât lumea e mai fărâmițată în sunete. Așa că grăitorul e un făcător de identități. Cel ce vorbește te denumește și te face să fii. Doar pentru cel nepovestit e de rău. Este "nelumit", neaparținând cuiva; e necunoscut, e al nimănui, de niciunde. Se îndreaptă înspre nicăieri; ca să nimerească într-un timp leneș, în care cuvintele se hrănesc dintr-o tăcere inutilă altora. Nu recunoaște că-și pierde referențialul și că nici un altul nu mai e de găsit. Așa că se mărginește la ceea ce mai îndrăznește: își închiriază zicerea unui gând pribeag, pe care numai vorbitul de unul singur i-l face auzit.

Cu cine mai tăcem umăr la umăr? Cu cine mai sădim și mai și culegem un același cuvânt? Cu cine mai tăinuim micul nostru vis? Tăcerea ne ține de umbră. Este și ea o formă de însoțire. Și cum ne mai întoarcem la tăcerile uitate în noi? O să strângem gândurile într-un pumn; ca să stoarcem din ele silabe în care palpită demult tăcerea. Ea nu este un scop în sine, ci un presentiment al întrezăririi spuselor. Din trupul biciuit al ne-pronunțării, picură cuvinte, îngreunate deja de muțenia absorbită până atunci. Căci tăcerea nu e invazivă, doar ne bate apropouri. Ne curtează sub aparența unor inconsistențe ale vorbitului. Și nu ne stopează zicerea, numai o calmează. E o vitamină a viitoarelor perorații. Dacă acestea se mai țin în viață. Ce să-i faci, avem niscaiva presentimente: cuvintele se tot sustrag sporovăielii, fug din strânsoarea limbajului. Se retrag mai întâi într-o șușoteală: cea mai bătrână mimare a spunerii. Apoi vorbirea o să se stingă, într-o ultimă convulsie a dicționarelor. O să comunicăm mai mult din mâini. N-o să mai rostim, o să enumerăm cuvinte. Însă ele n-o să aducă la îndeplinire adevărul pe care-l denotă: prea multă intonație și prea puțină destinație. Căci îngăimările noastre nu mai țin în ele prea multă concretitudine. Nimic exact nu mai încape în ele, sensul lor primar fiind covârșit de subînțelesuri secundare. Și golite de orice intenție nouă, se ascund într-o tăcere bineștiută. E mai comod. Deși tot schimbăm noima cuvintelor primite de la cineva, acestea nu descarcă noi înțelesuri.

Luăm cuvinte suficient de tari și le așezăm în șoapte destul de moi; pentru ca ele, noțiunile, să plece dintre noi împăcate, ucise de o vorbă bună; și să nu ne pară rău că le-am pierdut cu voce tare. Cuvintele se retrag astfel din sonoritatea lor, lăsând ca amprentă doar intonația noastră. Nu-i bai, ne consolăm noi cu ceva.

Când un cuvânt nu reușește să acopere un lucru, niscaiva sinonime vor ajuta obiectul să reziste, cât de cât, în realitate; să-și ia locul în ea, iar ea să-l tolereze, printre alte frânturi semantice care îi compun finalmente suprafața. Și? Ce adevăr mai purcede din timbrul vocii tale? Ori îți este de prisos această iscodire? Nu m-ar surprinde. Căci astăzi nu ținem la rostul celor învățate. Ne pasă doar de felul în care-s pronunțate, adică recitate. Spuse la repezeală, cuvintele se văd urcate-n tavanul semnificărilor; și numai țipate coboară de-acolo, lipindu-se de orice nonsens căzut în brațe; apoi, chestionate despre ceea ce cred că pot să mai fie, ele ni se explică: decât să fie carnea crudă a unei flecăreli mai tinere, mai bine scheletul muced al unei idei bătrâne. De aceea, tăcerea e o tresărire inițială a zicerii, trierea interioară a celor nespuse încă. Din nefericire, nu mai avem cuvinte de tăcut. Le primim deja sărăcite, secătuite dinainte. Și ne molfăim muțenia cu resemnare. Tăcem, pentru ca liniștea din noi să prindă puțin curaj. Iar viitoarele cuvinte să-și ia nițel avânt, ca să urce mai lesne pe acoperișul confesării. Aidoma tăcerii, cuvintele nu au aspect; din acest motiv le hibridizăm însușirile, putințele, aura, magia. Mai ales că astăzi, dialogul nu e mai e un schimb de păreri. Nimeni nu mai speră să se regăsească în celălalt. Ni se pare că marea culme a comunicării este să recunoaștem vocea interlocutorului; și nu ne temem că următoarea replică ne va fi dată de altcineva. Să fie aici și un rău spre bine? Poate că da: tăcând, depopulăm lumea de posesorii ei obosiți; o eliberăm din strânsoarea convorbirilor tipizate.

Ne întâlnim din hazard și ne dăm mâna din rutină: ca un cuvânt ce se încredințează altuia, unul deghizându-se în subînțelesul celuilalt. Se poate însă ca semnul reflex al cordialității să nu-și facă deloc efectul. Iar noi să ne retragem mâna și, odată cu ea, cuvintele; aruncându-le iarăși sub șopronul coșcovitelor tăceri. Asta se întâmplă când gândul meu încasează, la întrevederea cu un semen, ștampila unei minți neprimitoare și urzicate, sătulă și ea de cuvintele ce îmbrățișează, de la o vreme, unul și același sens. Însă cuvintele nu sunt resturi de tăcere. Și nici zgomotul nu-i doar un mucegai pe luciul acesteia. Tăcerea nu-i o suburbie a gălăgiei. Ea este aceea care pune sunetul în voce. Dar nu-i simplu să scoți cuvintele în lume. Sunt unele care-ți zgreapțănă auzul ca niște pași pe sticlă pisată. Să fie cuvintele ubicue, iar tăcerile nemișcate? N-ar fi drept. Și ar fi prea ușor ca sunetele să se nască înnoite, iar tăcerile deja trăite.

Să descreștem gândul până la faza lui de alfabet. Așa ne ciocnim, finalmente, de obiectul peltic, neocrotit de sinonime: o probă că micul nostru univers este într-o criză a desemnării de sine. Adică? Dacă toate spusele ar fi nume, fiecare ar apăra un adevăr cel puțin; oricât de mic, dar suficient ca să dezvăluie o altă "lume întreagă"; în care n-am fi încăput dacă un nume n-ar învechi mereu un același cuvânt; scăpat, nici el nu știe cum, din tăcerea altcuiva. Oricum, cuvintele nu intră cu totul în carnea obiectului denumit. Nu ne mai fac pe plac și nu se predau. Își tatonează sensurile pe care le-ar putea primi și, în funcție de ceea ce pot învălui ori ba, ni se deschid sau nu. Ne dau roată, nu ne îmbrățișează. Preferă să se stingă lent, într-o reverie, decât să dispară brusc, într-o interjecție.

Trăim din sunete intermitente, căci nu mai avem cuvinte de răspândit în nimeni. Ni le înghițim și gata, resimțind în ele o nedreptate a destinului, o soartă pe care o abandonăm aiurea și dinadins, ca să-și afle, pe altundeva, poate un alt actor, mai adecvat. Cuvintele neoferite cândva, nici măcar propriului auz, rămân ca tăceri nedeschise; ca răsaduri ce nu mai încolțesc și ne secătuiesc acum vederea. Da, văzutul. Nu-i nicio uimire aici: chiar și ochii așteaptă, vorbesc și tac și își dau cu părerea. Căci ei ne-ar vrea cam așa: imagine a unui blând împreună, de încheiere a socotelilor cu fiecare dintre noi; și ca reamintire continuă, a unui rămas bun de la certurile cu tine, și cu tine, și cu tine. Și cu mine îndeosebi. Nu ne este însă dat să mai fim, nu mai e vreme nici să tăcem unul către altul. E o tăcere tărcată acum; căzută-n fund la mijlocul frazei; și înaintând de-a bușilea de la New York la Mizil. Nu-i, nicidecum, o conversație de zâmbete. Omul e închis într-o cumplită inactivitate a cuvintelor. Să-l luăm pe fiecare dintre ele și să-l înhumăm, tomnatic, sub o frunză. Din el o să încolțească, poate, o tăcere abia silabisită de zbaterea crengilor goale, jefuite de toate înruginirile vieților noastre.

La sfârșit, un epitaf pentru un cuvânt ideal, neînceput: să ne înmulțim pașii atât cât e nevoie; încât locul în care ajungem să ne pară prea timpuriu pentru cuvintele nepregătite încă să-l ocupe; și incapabile, deocamdată, să-l aducă în timpul curent al spunerii. Știm, cuvintele se zoresc să închipuie noi certitudini, dar nu izbutesc decât să-și cârpească sensurile deja uzate. Astfel, pronunția lor e circulară în traiectoria ei. Ni se întoarce în ureche după ce încercuiește un petic ceva mai mare de real. Nimic rău. Ne naștem, în fond, cu un auz lipit de orice sunet. Și acesta-i un adevăr care ne cade foarte bine. Cu el ripostăm următoarei întrebări: ce facem atunci când nu mai încăpem în propria tăcere? Doar prin cuvinte ieșim din ea? Nu. Ne stă la dispoziție șoapta: nu-i o jumătate de voce tare, e un sfert de idee care nu se prea dă pe mâna cuvintelor. Nici dacă o citim pe toată întinderea unui chip.