Revistă print și online

Lumea în două zile

Tudor Ganea, Vreau să aud numai de bine, Polirom, 2024

Tudor Ganea este cu Vreau să aud numai de bine, apărut, în acest an, la editura Polirom, la al șaselea roman. Simptomatic, cum pare să ne anunțe – din capul locului – și titlul, scriitorul a realizat acum, spre deosebire de celelalte cărți, trecerea spre persoana I, spre naratorul autodiegetic ce își relatează propria experiență ca personaj central al istoriei povestite. Prilej cu care în unele cronici sau impresii de lectură se abordează (în special) elementele (meta)textuale ce țin de genul autoficțiunii, ceea ce indică o dorință a exegeților de a-l găsi în text pe Ganea-omul. Această tendință relevă informații nu doar despre autorul în carne și oase, ci și despre profilul cititorilor, despre voyeurismul publicului larg de a nu mai delimita autorul de opera lui.

În fond, întrebarea e aceasta: putem disocia opera de autor? Nu prea, pare a spune Tudor Ganea, într-un interviu oferit Sînzianei Mocanu. Nu, pentru că definiția producerii de ficțiune ar putea începe cu definiția egocentrismului ("atitudine a celui ce privește totul prin prisma intereselor și a sentimentelor personale"), afirmă Ganea. Altfel spus, literatura e (intrinsec) subiectivă, "Așa că butada conform căreia scrisul capătă valențe egocentrice are un parfum de pleonasm."

Chiar dacă discutăm despre o operă de ficțiune, aceasta poartă urmele viziunii sau ideologiei autorului, mai mult sau mai puțin vizibile, și prezentate prin prisma intereselor și a sentimentelor personale, care vor fi metamorfozate, "ca răspuns al cerințelor din ficțiune". Totuși, la o primă lectură, nu m-aș grăbi "să delimitez" între elementele din ficțiune și realitate, pentru a-l găsi – în text – pe Ganea-omul, ci găsesc mai interesantă sau mai ofertantă o analiză a trăsăturilor naratologie și semantice ale textului – uzul persoanei I, focalizarea internă, organizarea subiectivă a secvenței temporale – în relație directă cu emoția, mesajul și tonul poveștii, în măsura în care scriitorul a realizat o mutație importantă în parcursul operei sale, privită în întregime.

Toma Ionescu, arhitect de meserie, scriitor în timpul liber, trece în două zile printr-un roller-coaster sentimental acut, la turație maximă. Protagonistul narator își spune povestea vieții din prezent, dar și rememorând episoade din trecutul apropiat sau îndepărtat. Cuvintele cu care se deschide romanul sunt reprezentative pentru întreaga evoluție a poveștii și a personajului central: "Și iată-mă […]". Pare să ne spună din capul locului: acesta sunt eu, nimic mai mult, nimic mai puțin... mă vei îndrăgi sau mă vei respinge de tine depinde, cititorule.

Chiar din primul capitol, Glanda umilirii, se conturează principalele repere personale și/sau sociale ale lui Toma, devoalându-se, totodată, și suportul tehnic al poveștii: alternanța stilurilor, schimbările de ritm generate de organizarea subiectivă a secvenței temporale. Ajuns la 40 de ani, Toma e dat afară de la muncă, are certuri cu soția, e frustrat din lipsa timpului pentru scris și i-a recidivat boala. Respectiv, totul i-a fost dat peste cap la 35 de ani, când descoperă la un control de rutină că are un nodul, "o tumorică măricică". Diagnosticul a atras după sine "o bizară stare de moleșeală, ca atunci când te trezești dntr-un somn adânc și nu mai poți să închizi pumnul. Lipsă de forță. Epuizare care, ciudat, gâdilă." În încercarea de a-și înțelege mai bine boala și cauza ei, descoperă că tiroida e glanda care absoarbe umilirea. Legătura directă dintre boală și umilire e plasată pe fondul numeroaselor demisii și relații defectuoase cu șefii. Așa se face că, după terminarea, în 78 de zile de lucru fără pauză, a unui proiect de anvergură, și-a dat demisia din cauza epuizării, ceea ce a atras, la scurt timp, boala. Ca un efect de domino, apare și depresia. Totuși, pentru a scăpa sau, cel mult, a uita de "briza morții" începe să scrie: "Scrisul compulsiv și publicările grăbite îmi făceau bine". Acesta ar fi pe scurt traseul inter- și intrapersonal al lui Toma: serviciu → (relații defectuoase/umilire) → epuizare → boală → depresie → scris. Aproape că urmărim traiectoria standard (în materie de tematică și nu doar) din romanul românesc de azi.

Pe cât de simplă, pe atât de comodă sau la îndemână, din punctul de vedere al evoluției ulterioare a narațiunii, mi se pare intriga (plasată în incipitul celui de-al doilea capitol). Un e-mail (semnat, am crede, într-o primă fază, de mama lui Mihail) cu o invitație la un parastas întârziat cu două decenii deschide cutia Pandorei pentru Toma și pentru trei foști colegi din liceu (Stup, Memo și Burcescu). Ca un minus, pretextul ce învăluie stranietatea și misterul e-mailului nu are nicio rezolvare în final. În acest context, personajele ajung într-un soi de paranoia atât de accentuată încât se acuză reciproc. De pildă, dialogul dintr-un local constănțean mi-a creat impresia că personajele s-ar fi jucat (pentru cunoscători) Mafia - jocul în care participanții își asumă roluri și încearcă să își dovedească nonparteneța mafiei, în acest caz, că nu ar fi trimis niciunul dintre ei e-mailul:

"— Sau tu, Memo! a zis Stup zâmbind. Că tu ești singurul care zice că a stat cu ochii pe telefoanele de pe masă. Io una nu am stat, deci nu bag mâna în foc pentru nimeni.

— Nici eu nu am fost atent la telefoane, m-am alăturat și eu lui Stup.

— Bun. Să zicem că am fost eu, a reînceput Memo cu aceeași voce monotonă, de parcă ers Dustin Hoffman în Rain Man.

Făcu o pauză și începu să clipească des. Căuta răspunsul pe care să-l disculpe și părea că face eforturi masive în a-l găsi.

— Băi, nu se poate. N-am cum. N-am fost eu, a zis Memo extrem de serios. Mă jur!"

Revenind, nostalgia amintirilor lui Toma funcționează în dublu sens: pe de o parte, îl (auto)portretizează pe protagonist și pe cei din jurul său, pe de altă parte, schițează fresca anilor `90, în pagini de un realism veridic. Pentru cei interesați, romanul are – de altfel, ca multe alte romane sau povestiri contemporane – numeroase pasaje despre anii 1994-2000, în care niște adolescenți mânați de curiozitate îl citeau pe Dostoievski sau descopereau pentru prima dată țigările Kent lung, barurile din centrul Constanței în care se rulau albume de la Led Zeppelin, The Who, Grateful Dead, Hendrix, Dylan, Creedence etc. Ca un pattern specific lui Ganea, cartea conține și descrieri despre viața trăită în preajma mării, cu avantajele și dezavantajele ei.

În ceea ce-l privește pe Toma, acesta era un adolescent plin de complexe, anxios, de o timiditate exacerbată, "urgisit" să alunge fetele din preajma sa, având și o relație șubredă cu tatăl său – aflat în depresie din cauza unui accident aviatic. Conflictul interior al protagonistului ia naștere în clasa a XI-a, fiind un secret ce va fi dezvăluit abia la final. Povara tăinuită îi va cauza lui Toma, de-a lungul vieții, nu doar reacții dăunătoare psihic, ci și fizic, pe care un cititor atent la detalii le va descoperi pe întreg parcursul textului (vezi, de pildă, notația despre rușinea ce îl învăluia cu o periodicitate anuală în preajma datei în care Mihail își dăduse suflarea).

În legătură directă cu geografia locului, toate amintirile legate de copilărie și adolescență au o puternică legătură cu digul și plajele golfulețului din Faleză Nord. Aici, se va împrieteni cu Mihail, Memo, Burcescu și Stup, devenind din ce în ce mai apropiați. Capitol după capitol, protagonistul narator ne povestește (pe alocuri, inegal calitativ) despre jumătatea vieții, despre tăceri, despre mare și plajă (aici e interesantă paralela dintre Constanța din prezent și Constanța anilor `90), despre prietenie, despre analgezice.

Fiind o "narație cu punct de vedere", adică tot ce ce prezintă în text corespunde doar posibilității protagonistului narator de relatare, portrele celorlalte personaje se conturează treptat: "Memo era olimpicul clasei. Burcescu căpitanul echipei de fotbal. Eu [Toma] cel care scria povestiri. Mihail singurul ce rezona cu fiecare în parte." Acesta din urmă, deși, prezentat in absentia, e puntea de legătură dintre toate personajele, deoarece "[…] marele creator îl proporționase pe Mihail astfel încât bucăți din el să ne revină fiecăruia dintre noi patru. Un fel de Adam milenial, asta era. Și noi fuseserăm făcuți din coastele lui." Amintirea lui e unul dintre punctele tari ale poveștii.

Sigur, fiecare dintre personaje are în spate și câte o poveste traumatică despre abuz, despre depresie, despre incest, despe angoase. De pildă, Memo avea un tată tiran, a cărui plăcere era de a-l snopi în bătaie. Stup făcuse un avort la 17 ani, în a zecea săptămână de sarcină, care i-a afectat ireversibil uterul, rămânând infertilă pe viață. Sau problema lui Burcescu era predispoziția spre adulter a celei ce se numea Ivona Burcescu, mama lui.

În fine, partea a doua debutează cu "spargerea" intrigii: la locul și ora stabilite, totul se dovedește a fi o farsă, nu va fi niciun parastas. Însă, e un prilej potrivit pentru cei adunați să-și petreacă timpul împreună, să discute și să afle date, mai noi sau mai vechi, despre fiecare.

Așa cum descoperim, Stup are un rol esențial în economia poveștii, întrucât îi știa secretul lui Toma, îi știa cauza conflictului interior care-l măcina de atât de mult timp:

"— Nu știu cum să îți explic altfel decât invocând banalul de la tine aveam mai multe așteptări, dragă Toma. Nu mă așteptam ca tu să fii Iuda. Știu ce i-ai făcut lui Mihail, chiar dacă fapta ta n-a avut niciun fel de impact în acel moment, pentru că era deja crucificat. Dar tocmai de aia te-am urât din tot sufletul. Pentru că era pe moarte și tu te-ai folosit de subterfugiul morții sale ca să-ți salvezi pielea".

Poate vă întrebați cum s-a folosit Toma de subterfugiul morții lui Mihail ca să-și salveze pielea. Ei bine, Epilogul pune lumină în acest caz. Pe scurt, își tădase mișelește prietenul înainte să moară, bolnav fiind de leucemie. Protagonistul narator dă vina pe Mihail că ar fi motivat toate absențele din cataloage, în acea dată de 17 mai, când de fapt el era inculpatul. Iată, un deznodământ nu atât de spectaculos, fără surprize majore, păstrând aceeași notă de confesiune plăcută și, pe alocuri, ludică.

Piesele puzzle-ului se vor reuni într-un tablou final în care Toma încearcă să se împace cu el însuși, cu cei din jur, dar și cu cititorii. Pare a ne spune protagonistul narator: fiți atenți la alegerile pe care le veți face la un moment dat, fiindcă toate acțiunile vor avea repercusiuni: dacă l-am trădat pe Mihail, fiind bolnav de leucemice, am ajuns la maturitate să sufăr de cancer. Am făcut rău, am primit rău. În fine, îmi recunosc trădarea, pot fi iertat acum? Fiindcă, în final, "vreau să aud numai de bine"...

Deși problemele lui Toma Ionescu nu sunt noi, au mai fost tratate, în diferite moduri, în prozele actuale, lui Tudor Ganea i-a reușit ceea ce și-a propus: o poveste credibilă și un personaj ce îți rămâne în minte. Cum? Prin stil, adică prin maniera individuală cu care autorul își marchează personalitatea în text.

Ciprian HANDRU

Doctorand al Universității din București, este autor de articole și exegeze, unele premiate, cu precădere dedicate lui Adrian Marino, dar și poeziei clasice.