Muncise 12 ani în Italia, cu mici concedii petrecute în România. Dar trăise într-un univers ciudat, compus parcă din instantanee de pe colțul cărora izvora câte un miros specific atunci când zgâriai cu unghia, ca în revistele scumpe, pline de reclame la parfumuri.

Apartamentul larg, în penumbră, încărcat de mobile greoaie, mirosind a mușețel și-a praf umed. Apoi baia albastră în care, atunci când desfăcea scutecul bătrânei, răbufnea izul de fecale, iz adânc și acru pe care-l alunga cu dușul. Baia în care trupul femeii, pe măsură ce tot înainta în vârstă, se îngreuna, căpăta proporții, spre deosebire de ce credeau toți, că omul se împuținează spre final.

Afară trecea pe lângă rulota sleioasă din care răzbătea miros de pizza și ghicea un chip negricios, cu dinți albi. Apoi cobora la metrou, în aerul jilav, de rugină aspră.

Parcurile miroseau în schimb a ceva diferit și îndepărtat, miros de portocali și nu tocmai. Parcurile în care statuile și vechile ziduri o priveau nepăsătoare, ca niște gardieni abia ieșiți din tură și cărora nu le mai pasă dacă lumea ia foc.

Și-acum revenise în România. Mamă și soție trecută de 40 de ani care nimerise într-o lume străină, ce nu mai părea acasă. Cei doi băieți aveau secretele lor, încruntări de oameni importanți, deși le pocneau coșurile pe față și încă se ștergeau la nas cu dosul palmei. Bărbatul ei își găsise prieteni noi, preocupări și discuții pe care nu le înțelegea.

Își simțea sufletul ca un aluat pus în tavă și care dospește, crește și dă pe-afară. Acolo, în forma din metal, erau înghesuiți copiii adolescenți și soțul ei, apartamentul renovat cu banii adunați în Italia, mobilierul nou, mașina din fața blocului. Tot ce se umfla și sărea din tavă erau sentimentele, durerile și vânătăile ei. N-o întrebau cum se simte. Nu aștepta să i se plângă de milă și nici nu cerșea vreun umăr pe care să-și plece fruntea. Ar fi vrut ceva simplu. Să fie ascultată. Și-apoi să primească o confirmare scurtă. Da... E greu... Cu tăceri care să cuprindă totul.

Italia și România păreau două puncte înguste pe o hartă cu margini nevăzute iar direcția, o necunoscută. Încotro să se îndrepte? Cum să-și facă patrie din două împunsături de bolduri pe o hârtie desfășurată la infinit?

Și mai era amintirea acelor mâini care-i frământau sânii, pulpele și fundul. Aceasta nu mai era o simplă poză, ci un caleidoscop scăldat în culori și senzații. Mirosurile de mâncare stătută, transpirație și piele umedă scădeau în intensitate. Plutea în cămăruța îngustă peste senzații și impulsuri electrice, peste plăceri nedefinite și bucurii precum bobocii de trandafir.

În sleiala aluatului revărsat, nu mai știa dacă cedase cu adevărat portarului din clădirea bătrânei sau doar își închipuise. Dar plăcerea era reală. Deci și păcatul.

Într-o dimineață realiză care era soluția. Apucă un cuțit și începu să reteze tot aluatul umflat pe lângă tavă. Lama tăia cu greu cocoloașele alunecoase și grase, dar trăgea cu furie dintr-o parte în alta. Bucăți galbene și vâscoase se prăvăleau la picioarele ei.

Când se simți sleită de forță, se trezi la masa din bucătărie, într-o lumină alburie. Tăiase zarzavaturile pentru ciorbă. Le puse în oală, așa amestecate cu lacrimi cum erau.