Cu o șiretenie de care numai animalele și copiii mici sunt în stare, în cele din urmă Laura m-a dus de mână până în față la Modarom fără să îmi dau nicio clipă seama că, de fapt, sunt dus de nas și că asta fusese ținta ei de la bun început.

Era una din zilele fericite în care o luam eu, nu bona, de la școală, așa că ne permiteam o mică plimbare, mai ales că toamna ne răsfăța cu una din ultimele zile însorite ale ei.

Laura era elevă în clasa a doua și avea școala în curtea Honterus, chiar în umbra Bisericii Negre. Ca să ajungem acasă – locuiam pe strada Nisipului de Sus – trebuia să mergem pe sub umbra impunătoare a bisericii, să trecem pe lângă maternitatea unde se născuse în urmă cu opt ani, apoi, după alte câteva sute de metri, ajungeam acasă, pe strada Nisipului de Sus. Un drum de nici un kilometru, pe care îl parcurgeam de obicei la pas în timp ce îmi povestea ce se mai întâmplase pe la școală.

De data asta, chiar înainte să facem la stânga, Laura mi-a strâns degetul de care mă ținea și mi-a spus de parcă atunci i-ar fi venit ideea:

— Tati, hai să facem o plimbare pe Republicii.

La privirea mea întrebătoare, a ridicat din umeri și a răspuns:

Nu vreau nimic, dar n-am mai fost demult pe-acolo.

Am strâns din dinți și i-am zâmbit cât am putut de larg, apoi am luat-o prin Piața Sfatului, spre Republicii. Durerea mea era mai veche și încă nerezolvată și nici nu știam cum aveam să o rezolv.

Cum să-i explici unui copil de numai opt ani că după moartea unui părinte veniturile familiei se înjumătățesc și lucruri altădată firești acum devin imposibile? Adică, mai exact, cum poți să adaugi la durerea de a-și fi pierdut mama faptul că-i este interzis un lucru atât de banal ca un meniu la McDonald’s?

În timp ce intram pe strada pietonală a Brașovului, am numărat în gând banii pe care-i mai aveam în buzunar și-am hotărât că o oprire la McDonald’s nu avea să-mi facă o gaură chiar atât de mare în strâmtoratul meu buget.

Am privit spre Tâmpa și i-am arătat culorile aurii în care se îmbrăcase muntele, apoi am spus ca din întâmplare:

— Precis vrei tu ceva de pe strada Republicii...

Cum ea a scuturat doar din cap, am insistat:

Poate c-ar trebui să intrăm la McDonald’s… n-am mai fost demult.

A clătinat în continuare din cap:

— Zău că nu vreau nimic, tati. Vreau doar să ne plimbăm.

Am trecut pe lângă McDonald’s, am trecut fără să ne oprim chiar și pe lângă magazinul de cristale unde zăbovea să admire strălucirile violete ale ametistelor expuse în vitrină.

Nici măcar n-a zâmbit când i-am spus la fel ca altădată:

— Când o să câștigăm la loto, o să cumpărăm toată vitrina asta numai pentru noi.

Mergea repede, încercând să pară nepăsătoare, spre o țintă numai de ea știută.

Când am ajuns aproape de capătul străzii, am dat să ne întoarcem, dar ea m-a tras ușor de mână:

— Să mai mergem puțin, tati. Vreau să mă uit în vitrină la Modarom.

Pe vremuri, Modarom-ul fusese o clădire emblematică pentru Brașov, unde veneau până și femei din Capitală să-și cumpere hainele. După o vreme, ca tot ce ține de modă, farmecul firmei a trecut și s-a transformat într-un magazin de bijuterii, dar nici așa n-a rezistat prea mult și s-a transformat apoi în filiala unei bănci străine. Când banca-mamă a dat faliment, s-a închis și sucursala, dar acum zău că nu mai știam ce anume era acolo.

— Ce magazin au mai deschis acum la Modarom? am întrebat eu și speram să nu-mi răspundă că un magazin de jucării, pentru că jucăriile sofisticate din ultimul timp costau de obicei cam cât o jumătate de salariu. Și n-aveam salariul chiar mic.

Cum a întârziat cu răspunsul, m-am oprit și am privit-o întrebător.

N-a zis nimic, ci doar a arătat spre vitrinele luminate ale magazinului unde, la o primă privire, părea că o mulțime de manechine fixează cu ochi goi strada. Abia când ne-am mai apropiat câțiva pași, mi-am dat seama că erau roboți. Am vrut să o smucesc pe Laura și să ne îndepărtăm, dar văzându-i privirea rugătoare am renunțat.

— Știu că nu putem cumpăra unul, tati, dar putem măcar să-i privim?

Cu sufletul îndoit, m-am apropiat împreună cu ea de vitrine. La începutul anului școlar, când trecuse în clasa a doua, am avut o lungă discuție pe tema asta, atunci când mi-a spus că toți colegii ei de clasă își cumpăraseră câte un robot și cei mai mulți erau folosiți de către părinții lor ca să-i ducă și să-i aducă de la școală.

Cu creionul pe-o hârtie, am făcut și refăcut calculele în fața ei. Deși aveam un salariu bunicel, atunci când adunam toate cheltuielile nu mai rămâneam cu aproape nimic. Dar ce-i punea capac era faptul că-i dădeam doamnei Magda, bonei fetiței, 500 de euro, deși singurul lucru pe care-l făcea era că o lua pe Laura de la școală și-i dădea la prânz de mâncare. Dar eram mulțumit că o găsisem și pe ea, pentru că alte bone cereau aproape dublu.

— Dacă am lua un robot, am putea renunța la doamna Magda, a propus ea. Robotul lui Sorin îi face și de mâncare și-l ajută și la lecții.

Doamna Magda nu știe să mă ajute la lecții, a continuat ea – am dat încăpățânat din cap și i-am arătat foia de hârtie.

Și nici nu-mi place cum gătește, a supralicitat ea atunci, dar eu am clătinat în continuare încăpățânat din cap. Roboții nu-mi prezentau nicio încredere, deși uneori îmi dădeam seama că exageram cu temerile mele.

Doamna Magda era o bătrână pensionară care abia se putea ajuta pe sine la mers, nicidecum să o ajute pe fetiță la lecții, dar nu aveam deloc încredere să-mi las fetița pe mâna unui robot. Asta cu toate că, pe la orele prânzului, străzile orașului se umpleau de roboți care duceau de mână elevii din clasele mici spre casă.

Cu speranța că n-a uitat mica lecție de economie politică, m-am apropiat de vitrinele clădirii rotunde unde, privind în zare, ni se etalau în toată splendoarea lor roboții. Dacă n-ar fi avut triunghiul roșu de pe frunte, ar fi putut trece foarte ușor drept bărbați adevărați. Probabil că acum erau scoși din funcțiune, pentru că nu făceau nicio mișcare și tocmai din cauza asta atunci când, dând roată vitrinelor, am văzut pe unul din ei cum stă comod într-un fotoliu și citește, ne-am oprit uimiți.

Am privit în jur prin vitrine, dar era singurul care părea pornit și am simțit cum fetița mă trage surescitată de mână:

— Tati, privește! Mi-a făcut cu ochiul.

Mi-am întors privirea spre robotul care lăsase cartea pe marginea fotoliului și ne privea zâmbitor. Am privit și eu curios cartea de pe marginea fotoliului. Deși lumina bătea dintr-o parte, se vedea clar titlul, scris cu litere aurii, al celei mai citite cărți din lume – Biblia.

Nu am apucat să mă mir prea mult de asta, pentru c-am văzut un afiș așezat chiar la baza fotoliului, care anunța cu litere mari că robotul se vinde cu o reducere de 50%, și inima mi-a tresărit: dacă prețurile roboților erau tot cele din ziua când efectuasem cu Laura calculele, un robot la jumătate din preț ar fi fost accesibil chiar și pentru noi.

Tati, nu vreau să cumpărăm niciun robot, dar putem măcar să intrăm și să-i vedem?

Am strâns-o în brațe fără să spun nimic, sub privirea curioasă a robotului, și, în cele din urmă, am intrat în magazin.

Așa cum m-am așteptat, era gol, noi fiind singurii clienți, lucru normal până la urmă, ținând seama că roboții nu erau lucruri pe care să ți le cumperi în fiecare zi.

Am fost întâmpinați de un vânzător între două vârste, care ne-a poftit cu un gest larg să privim în jur la mulțimea de roboți așezați peste tot, asemenea unor manechine.

Înainte de-a apuca să spună ceva, fetița mea, cu o dezinvoltură pe care nu i-o cunoșteam, l-a întrebat pe vânzător:

— Nu vă supărați... pot să mă duc să mă uit la el?

Și, deși îi spusesem de nenumărate ori că nu este frumos să facă așa ceva, degetul ei arătător se aținti spre robotul amator de lectură din vitrină.

— Sigur că da, domnișoară... îi zâmbi larg vânzătorul. Poți chiar să iei loc lângă el, dacă vrei. Fotoliul este destul de mare să vă încapă pe-amândoi.

— Robby, fă-i loc domnișoarei lângă tine, strigă spre robot și acesta luă Biblia de pe marginea fotoliului și-i arătă Laurei locul de lângă el.

Cu o grabă suspectă, fetița uită de noi și se așeză lângă robot. N-am avut timp să privesc mai mult, pentru că vânzătorul mă pofti să iau loc la o masă și scoase un dosar.

— Văd că fetița dumneavoastră este interesată de Robby, așa că am să vă arăt ce oportunitate minunată ar fi pentru dumneavoastră dacă l-ați cumpăra.

— Nu sunt hotărât să cumpăr niciun robot. Am venit doar să ne uităm...

Am privit amândoi spre fetița și spre robotul care păreau prinși într-o discuție animată, dar erau prea departe pentru a auzi ce-și spun.

Vânzătorul clătină cu îndoială din cap, dar nu spuse nimic și eu am întrebat:

— Am văzut că robotul acela se vinde cu o reducere de cincizeci la sută. E defect?

— Nici vorbă, răspunse vânzătorul. Aș zice că dimpotrivă... este vorba de un robot dintr-un lot experimental, cu multiple îmbunătățiri. L-am primit săptămâna trecută din Israel...

M-am încruntat pentru că nu pricepeam, așa că am întrebat:

— Păi, dacă este atât de bun, de ce-l vindeți la jumătate de preț?

Vânzătorul ridică din umeri și arătă spre robot, apoi întrebă:

— Ați văzut ce carte citește?

— Mi s-a părut că este Biblia.

— Chiar Biblia este și asta explică totul.

Am privit spre robot, apoi iar spre vânzător și-am spus:

— Iertați-mă, dar tot nu înțeleg.

— E simplu, spuse trist vânzătorul. Robotul care citește Biblia a devenit un fel de vedetă în oraș și vestea a ajuns până la Episcopie. Am fost vizitați deja de un protopop și un episcop, și în curând ne așteptăm ca și Preafericitul să ne onoreze cu prezența lui ca să ne certe. Protopopul ne-a explicat clar că un robot care citește Biblia este o blasfemie și un lucru urât în fața lui Dumnezeu, așa c-ar fi mai bine să scăpăm de el.

Scăzu și mai mult vocea și se aplecă spre mine:

— Dacă nu-l vindem până la vizita Preafericitului, vom fi nevoiți să-l dăm la casare, pentru că nu-l putem returna nici fabricii producătoare, din cauza contractului semnat la achiziționare.

Am privit spre robot și spre Laura care păreau că se înțeleg foarte bine și-am întrebat:

— Păi, de ce nu-i interziceți pur și simplu să mai citească așa ceva?

Vânzătorul oftă și ridică din umeri:

— Pentru că luna trecută țara noastră tocmai a semnat "Declarația privind drepturile și libertățile roboților".

Am rumegat bine informația, mai ales că citisem și eu câte ceva despre ea, apoi am întrebat:

— Păi, și de ce credeți că mi-ar conveni să cumpăr un robot care citește toată ziua Biblia? Chiar dacă-l iau la jumătate de preț...

— Nici vorbă de așa ceva, domnule. Dacă-l cumpărați, o să vedeți ce conține contractul: ordinele și necesitățile familiei dumneavoastră au prioritate, iar dacă-i rămâne timp liber, va putea să citească și din Biblie. Dacă nu-i rămâne timp, asta e...

Dinspre fotoliu s-a auzit râsul cristalin al fetiței mele și mi-am adus aminte că de multă vreme n-am mai auzit-o râzând atât de veselă. Râsul acela m-a făcut să mă hotărăsc să fac orice efort ca să-i cumpăr robotul, dar pentru vânzător am păstrat aceeași figură nehotărâtă.

Este un robot multifuncțional – continuă el să-și laude robotul. Poate la fel de bine lucra în grădină și efectua micile reparații casnice, ca să nu mai vorbesc de cele un milion de rețete pe care le are înglobate în memorie. Soția dumneavoastră va fi încântată, fără îndoială...

— Soția mea este moartă de peste un an, i-am comunicat sec.

— Condoleanțele mele, domnule, dar asta înseamnă că vă poate fi de ajutor cu atât mai mult, pentru că nu numai că știe rețetele, dar le și poate pregăti. Spre deosebire de alți roboți, ăsta chiar știe să curețe ceapă, morcovi și cartofi și să pregătească o mâncare pe cinste.

Se aplecă peste masă și, calculând repede, spuse:

Uitați-vă aici! Dacă vreți cu adevărat să-l luați, aveți de plătit doar o rată de 300 de euro pe lună și în trei ani ați scăpat de griji.

Văzându-mă ezitând, scoase ultima carte:

Pentru că vă văd interesat, uite cum propun să facem: semnăm acum un contract de închiriere de o săptămână pe o sumă simbolică – să zicem un euro pe zi – și, dacă nu vă place cum se comportă în aceste șapte zile, îl aduceți înapoi fără nicio problemă.

Am privit spre fetiță cum se uita la robot cu ochii strălucind și aveam o bănuială că robotul nu avea să mai vadă clădirea Modarom-ului decât pe dinafară, în zilele când urma să o plimbe pe fiică-mea.

În cinci minute, contractul de închiriere a fost semnat și, după ce am plătit cei șapte euro, m-am apropiat de cei doi de pe fotoliu.

— Mergem? am întrebat eu, și Laura și-a ridicat ochii plini de speranță spre mine.

Am zâmbit și-am spus:

Deocamdată, îl luăm pentru șapte zile și, dacă se comportă bine, o să-l păstrăm de tot.

În timp ce fetița mea mă îmbrățișa bucuroasă, simțind privirile ușor amuzate ale robotului ațintite asupra mea, am precizat ușor rușinat:

Vreau să spun... dacă vă înțelegeți bine…

— O să ne înțelegem, tati, ai să vezi că o să ne înțelegem.

Am ieșit în lumina puternică de-afară și, cu o ușoară urmă de gelozie paternă, am văzut cum fetița mea apucă degetul mijlociu al robotului, exact cum făcuse până astăzi cu mine, și o pornește cu el înaintea mea. O clipă, mi-a fost frică să nu pară caraghioși, dar apoi, văzând mulțimea de copii din clasele mici cum merg ținând de mână roboții, mi-am dat seama că în curând ar fi devenit ea caraghioasă dacă NU ar fi avut un robot pe care să-l țină de mână.