Apărea de nicăieri și intra în Biserica dintr-o zi, înainte ca eu să o iau în stânga, înspre universitate. Nu-l văzusem niciodată ieșind, chiar dacă m-am oprit de câteva ori să-l aștept. Mă intriga. Avea mersul lent, de septuagenar sau octogenar veritabil. Nu avea cum să apară brusc. Din momentul în care îl zăream se deplasa încet, imperturbabil, pășind parcă pe urma pașilor de ieri, de alaltăieri sau de când îl văd. Nu știu ce mi-a atras atenția asupra lui. Poate chelia evidențiată de ochelarii bombați, cu ramă groasă. Poate alura aceea de om venit din urmă cu câteva decenii, judecându-l după haine. Sau aerul de interbelic pe care l-am simțit fără să știu de unde. Era mereu la fel, nebărbierit, cu țepii albi evidențiindu-i nasul ascuțit și gura cu un colț lăsat, ca al unui fumător de pipă. Cred că l-am remarcat pentru că îl vedeam de fiecare dată în același loc. Chiar și atunci când plecam cu cinci minute mai târziu spre universitate, îl zăream apărând exact după același copac și după aceeași mașină albă, parcată în fața bisericii. Până și în zilele de miercuri, când aveam ore mai târziu, îl zăream când ajungeam și eu, venind dinspre Piața Revoluției. Într-o sâmbătă am plecat spre universitate ca și cum m-aș duce la muncă și l-am văzut intrând în biserică. Am intrat și eu după el, dar l-am pierdut printre credincioșii veniți pentru slujba de pomenirea morților.

Îmi pătrunsese în minte și nu-l puteam scoate. Mă culcam gândindu-mă la el, mă trezeam visându-l. Continuându-mi visul. Îmi pierdusem orice interes de cercetare. Nu mai simțeam niciun fel de atracție față de cursuri. Mintea mea era prinsă într-un ambuteiaj de idei, stârnit de pasul lent, parcă ușor șchiopătat, al bătrânului care intra în biserică. Figura lui din momentul intrării, aceea văzută din profil, când cotea la stânga, cu capul ușor aplecat și cu gâtul prelung, cu firele albe de pe ceafă coborând peste gulerul paltonului, e ceea ce am în minte. Am impresia că l-am văzut în vreo carte, dar nu am timp să caut și să-l identific. Oricum, cred că e cineva cunoscut. Nu dintre cei ce apar la televizor, ci unul care a citit mult și își trăiește gloria prin imaginea dusă mai departe de discipoli.

L-am sunat pe medicul de familie și l-am convins să-mi dea câteva zile de concediu medical. Apoi am rezervat un apartament într-o clădire de vizavi de biserică, de unde îi puteam urmări lejer apariția de pe Strada Academiei. Nu avea cum să-mi scape, chiar dacă l-aș fi privit din alt unghi. Știam pe la cât apare, doar ne întâlneam zilnic. Știam de unde se ivește, pe după frunziș și pe după mașina aceea albă, cu roțile dezumflate, ruginind în fața intrării în biserică precum crucile de tablă de la intrările din satul bunicii. Îi învățasem pașii. Trebuia doar să cobor a doua zi dimineața la cafeneaua din stradă și să îl aștept. Apoi să mă reped pe lângă peretele de miazăzi al bisericii și să îl abordez. Nu știu ce îi voi zice sau ce voi dori să aflu, dar știu că asta îmi doresc să fac.

Îl căutasem cu disperare toată luna, prin toate locurile publice pe unde trecusem. Nu l-am găsit nici în piețe, nici la teatru, nici la ateneu ori la mall-uri. L-am zărit, cred, la un colț de stradă obscură, coborând dinspre universitate, dincolo de Biserica Armenească. Știu că fusesem atât de surprins încât am grăbit pasul și n-am băgat de seamă ce stradă era. M-am oprit în dreptul următoarei străduțe care dădea în dreapta și am văzut scris pe o clădire, într-o limbă din interbelic, Strada Lunei. Deasupra clădirii, pe cerul senin al după-amiezei de toamnă, chiar se zărea spoiala unei luni vagi, incerte, palide, neregulate, amintind de fruntea omului cu pipă care nu avea, totuși, pipă.

Nu știu ce caut de fapt în acel apartament obscur, nici cum am ajuns aici. Se vede Biserica dintr-o zi de la fereastra mea, dar nu e nicidecum pe atât de liniște pe cât îmi doresc. E doar ceva ce mă ține locului, într-o falsă comoditate. Cobor la cafenea cu o ușoară lehamite. Nu prea am vlagă și mi se cam taie de tot. Nici măcar nu mă mai aștept să-l văd, nicidecum să mă încerce curiozitatea care mă macină de mai bine de o lună.

— Să vă aduc un espresso dublu, ca de obicei? mă întreabă într-o limbă română ciudată unul dintre angajați.

— Da, răspund sec, fără să las să se întrevadă uimirea din acel "ca de obicei", pentru că m-am oprit pentru prima dată la această cafenea, deși trec zilnic pe lângă ea și visez de fiecare dată la un espresso dublu, dar nu am timp niciodată să o beau din pricina cursurilor puse mult prea devreme.

— Pot să mă așez la masa dumneavoastră, mă întreabă o persoană între două vârste, apărută de nicăieri.

— Da, îi răspund.

Pare cunoscută după voce, după înfățișare. Nu știu de unde să o iau. Nu am văzut-o pe acolo, dar, la urma urmei, de ce să-mi bat capul cu ea.

Apoi sosesc pe rând, cu cafele și cu farfuriile încărcate cu croissante, alte persoane care cer permisiunea să se așeze. Credeam că mă așezasem la o masa de patru locuri, dar observ abia acum că masa de alături fusese lipită de a mea. Și următoarea. Douăsprezece locuri, atât. Ar mai fi loc și de al treisprezecelea, în capul mesei, dar sper să nu fie cazul. Mă mir un pic, pentru că abia e loc pentru trei măsuțe lângă ușa cafenelei, iar o masă de douăsprezece locuri nu prea are ce căuta acolo. Dar a încăput, îmi spun, și las ca lucrurile să se întâmple.

Privesc insistent spre biserică, mai exact spre frunzișul ușor îngălbenit pe unde știu că urmează într-un sfert de oră să apară el. Ochii îmi fug la persoana care se așezase la masă în diagonală cu mine. Prima dintre cei veniți. O știu de undeva, fără să am habar de unde. Ce e straniu e că toți se știu între ei și discută pe subiecte comune mie. Ba chiar abordează problemele din unghiuri despre care nu aș fi mărturisit vreodată că le-aș avea. Veniseră parcă să-mi strice întâlnirea. Făceau parte din lumea mea, cumva, în vorbele fiecăruia erau vorbele mele. M-am pișcat pe sub masă. Vreau să înțeleg ce mi se întâmplă. Sunt treaz, la masă cu niște oameni care îmi fac publice gândurile. Care le vântură în spațiul acela în care alesesem să stau pentru a îl urmări pe bărbatul cu chelie.

Aveam două alternative: să mă ridic și să îi las să-mi ducă gândurile mai departe, sau să îi întreb cine sunt. Cum curiozitatea mă trezește din amorțeală, aștept până la ultima picătură de cafea － ei înfulecă și vorbesc cu gura plină, molfăie în continuare gândurile mele, până și pe cele mai tăinuite － și o întreb pe doamna de pe diagonala mesei.

— Îmi cer scuze, îmi păreți cunoscută. De unde sunteți?

Ea îmi răspunde tăios:

— Vreți să mă agățați? Nu mai ține formula asta. Dacă nu sunt cu soțul meu aici nu înseamnă că sunt disponibilă.

— V-am auzit vorbind despre pensiile speciale. Și eu gândesc la fel. N-am mai întâlnit punctul asta de vedere, chiar dacă m-am uitat pe toate canalele de televiziune. Dumneavoastră ați spus exact ce gândeam eu. Cuvânt cu cuvânt, dacă se poate spune așa. Ori idee cu idee.

— Nici replica asta nu mai ține, domnule.

Și se întoarce din profil. Are o figură acră, cum mai văzusem o singură dată o persoană care pozase pentru mine. Pentru unul dintre personajele mele.

Îi privesc pe rând pe toți, fără să-i întreb ceva. Îi recunosc din cărțile pe care le scrisesem. Au trăsăturile pe care le descrisesem direct sau indirect, ori cele pe care le imaginasem când i-am creat. Îmi colportează gândurile și mă privesc dacă nu cu ură, măcar cu indiferență. Au paloarea lunii din după-amiaza scurtă de toamnă de pe strada Lunei și zâmbete stranii, neșlefuite, așa cum am reușit eu să le redau în scrierile mele pixelate. Mi-a trecut prin minte să mă las de scris văzând ce monstruozitate de lume am creat. Molfăiala lor nu se încheiase, iar spectacolul acela pe zi, din plină dimineață însorită de octombrie, mă sperie pe de o parte, dar pe de alta îmi dă încredere că nu creasem monștri ai nopții. Mă mai uit o dată. La două locuri distanță de mine e un personaj pe care îl ucisesem fără ca textul să o ceară. Are figura încruntată, iar atunci când ne-am întâlnit privirile am lăsat ochii în pământ. Am vrut să mă ridic de la masă, dar mi-am amintit de bătrânul cu chelie și cu ochelari cu ramă groasă. Mă uit la ceas și timpul încremenește. Parcă și frunzele încremenesc înainte de desprindere. Femeia de pe diagonală pare să capete trăsăturile mele. Și toți ceilalți. Până și cel ucis din plăcerea autorului.

Atunci apare el, în același loc － se dă special frunzișul la o parte cât să îi văd silueta lângă mașina albă și ruginită de pe trotuar－mergând cu pașii rari. Mă ridic de la masă brusc, împingând-o, stropindu-l cu cafea pe cel din fața mea. O zbughesc spre biserică. Băiatul care vorbește o limbă ciudată, de care mi-am amintit ca fiind personaj secundar într-un roman, începe să strige după mine:

— Plata!

În lumea încremenită din acel octombrie fără ceas, ajung la colțul străzii când bătrânul intră în biserică. Dispăruse după coloanele de pridvor brâncovenesc. Venind dinspre cafenea, strigătul acela, "Plata!", se oprește pe loc, ajungând exact până ajunsesem eu, la colțul acela cu strada Academiei. L-am lăsat suspendat －strigătul devenise vizibil, se materializase － și am decis să intru în biserică. Marțea nu se fac pomeniri ale morților. Nu ar trebui să fie lume prin care să îl pierd pe bătrânul pe care îl caut.

Trecând de coloanele brâncovenești, mă izbesc de ușă. O ușă închisă. Cum a intrat bătrânul? mă întreb, uitându-mă la lemnul ușii care e atât de lucios încât oglindește. În luciul lui într-o culoare de toamnă mă văd pe mine cu un colț al gurii lăsat, ca și cum aș fuma pipă. Începând să capăt chipul celui pe care îl urmăresc. Mai apăs o dată pe clanță. Ușa e închisă. Ridic privirea vrând să îl găsesc pe bătrân undeva sus. Nu se vede nimic în albastrul limpede al dimineții decât o lună uitată acolo din noapte, o spoială palidă amintind de omul care probabil că fuma pipă.