Revistă print și online

Un roman convingător

Cristian Meleșteu, Bisericile cireșelor amare, Tracus Arte, 2024

După o pauză de un deceniu, Cristian Meleșteu revine – în acest an – cu un nou volum, Bisericile cireșelor amare (Tracus Arte, 2024). Pe scurt, personajul central al romanului este Ionică, un bătrân cu veleități de poet și cu aplecări spre sfințenie. După o viață întreagă de muncă în fabrică, protagonistul trece la bătrânețe prin numeroase deliruri mistice, cu trimiteri social-politice evidente. Sigur, toate aceste deliruri, așa cum remarca și Radu Aldulescu (coperta IV), devin o proiecție a realității din România, din comunism și până în prezent. De aici derivă și impresia pregnantă de roman-parabolă, care se materializează treptat, pe măsură ce înaintează narațiunea. Sugestiv e chiar episodul din incipit în care se prezintă drumul spre biserică, "mai lung ca niciodată, ca și cum mergea și stătea pe loc în același timp". Prin trimiteri referențiale, pe de o parte, la Drumul Crucii și, pe de altă parte, la episodul prinderii și al omorârii lui Nicoale Ceaușescu, autorul îmbină stilul direct și indirect în derularea unor imagini și scene vizuale, cinematografice.

Formula prin care scriitorul alege să (ne) spună povestea e cea a realismului magic, în măsura în care evenimentele fantastice și fabuloase sunt incluse într-o narațiune care menține tonul credibil al (re)prezentării obiective a realității. Realismul magic are, potrivit lui Eugen Cadaru, și o dimensiune politică, întrucât realizează o critică a sistemelor politice abuzive. Ei bine, Cristian Meleșteu vizează – prin extensie – mecanismele (de funcționare) ale capitalismului, devoalând o serie de tipologii reprezentative (din sistemul românesc actual). De pildă, la spitalul de nebuni, unde ajunge și Ionică la un moment dat, "doctorul cel bun", managerul de acolo, este acuzat pentru zeci de mii de euro șterpeliți, pentru taxele percepute pentru intrarea în această galerie de artă improvizată în azil, pentru zeci de tablouri vândute, pentru vilele și mașinile ce nu se justifică din salariul său de medic etc.

Mai sugestiv e destinul lui Nae cârciumarul. "Omul bun la toate", după cum este catalogat acesta, avusese grijă, după ce vremurile se schimbaseră, "cu bubuit de gloanțe" (revoluția din `89?), să devină proprietar cu acte în regulă al unei cabane de vânătoare, pe care inițial o gestionase și o transformase, apoi, în cârciumă. Spiritul său capitalist va atinge apogeul, în partea a doua a romanului, când lângă biserica ridicată la îndemnul și cu ajutorul "Sfântului Ionică" (în legătură directă cu titlul cărții), Nae instalase o scenă dotată cu sistem de sonorizare și joc de lumini ce proiectau pe peretele bisericii când imaginea Sfântului Ionică, când citate din biblie, când o icoană a Maicii Domnului. Momentul sfințirii bisericii e prilejul potrivit pentru Nae să-și pună în aplicare toate atuurile (capitaliste) pe care le dobândise de-a lungul timpului:

"Nae, postat strategic pe capota dubiței de marfă, să vadă de sus, panoramic, toată mulțimea, simți nerăbdarea mulțimii. Cu un semn discret își puse armata în mișcare: foștii săi angajați din cârciumă, acum îmbrăcați în niște haine croite din pânză modestă de sac, cu o cruce cu vopsea roșie trasată pe toată lungimea spatelui, se insinuară umili prin mulțime:

― Covrigi proaspeți! Cafea caldă! Apă din izvorul sfânt ce s-a arătat de către Maica Domnului ca loc de înălțare a bisericii... suc, semințe... Patru lei orice produs, din care jumătate se vor duce spre ajutorarea văduvelor de război...".

Mai mult, pe locul fostei cârciumi, Nae înălțase o clădire din beton, pe care scria acum "Casa pelerinilor. Loc de odihnă al trupului și al sufletului. Deschis nonstop oamenilor cu credință". Evoluția sau transformarea de la o cabană de vânătoare la cârciumă, apoi la loc de rugăciune, pune în lumină viziunea (analitică, dar fără mize moralizatoare evidente) a autorului în raport cu mecanismele de funcționare ale lumii capitaliste, în care sacrul și profanul se diluează până la identificare...

Nae, spirit capitalist pursânge, speculează și profită de orice ocazie de a se reinventa (= de a se îmbogăți), urmărindu-și planurile fără scrupule. Reprezentativ e (și) episodul din final în care îl șantajează pe Sile, în scopul de a-l expropia, apoi de a amenaja acolo "un loc civilizat" în care oamenii să aștepte până ce Sfântul îi va putea primi. În cele din urmă, pe acel teren, se ridică un nou "templu" în onoarea lui Ionică, dar și un drum între casa Sfântului și Biserica cireșelor amare. În fine, Nae e unul dintre cele mai bine și atent construite (tipologii de) personaje, alături de protagonist.

La capătul opus, Ionică nu și-a depășit condiția socială. Ceea ce nu a putut acesta să realizeze, a făcut Nae. Un inadaptat, protagonistul încearcă să reziste în această agitație a lumii, numită capitalism, care îi destabilza reperele existențiale și nu doar atât:

"Lângă mica lui cocioabă se născuse un orășel plin de gherete în care mici și cârnați sfârâiau la grătar printre iconițe, cărți bisericești, brelocuri cu chipuri de sfinți și cruciulițe cu ventuză, de pus pe geamul mașinii să te ferească de pene și accidente. Ulițele pe care le putea străbate cu ochii închiși îi erau acum complet necunoscute. Se uită pe cer să ghicească soarele, să caute nordul și drumul spre biserica lui, născută din sâmburii cireșelor amare."

Tragic-comicul, superstițiile, umorul naiv sunt prezente în scopul, pe de o parte, de a satiriza moravurile dintr-un univers rural, în care Popa Bucur, Marinică Fluerici (polițistul), sătenii (ca personaj colectiv) nu scapă "nepedepsiți", și, pe de altă parte, de a individualiza un protagonist care și-a risipit viața într-o fabrică, care are obsesii afective (vezi relația cu Getuța), care are veiletăți scriitoricești etc. De la portretul fizic ("părul rar, albit, fruntea plină de riduri de la veșnica lui încruntare…") și până cel moral, Ionică e tipologia de personaj care stârnește milă. Deși încercase (după puteri) să își ajute fetele pentru a-și depăși condiția, acestea, absolvente de facultate, ajung să lucreze tot la bandă. Prezentarea neputinței generaționale de a evolua social pare să vină sub influența directă a romanelor lui Radu Aldulescu.

Deși e prima carte pe care o citesc dintre scrierile autorului (a mai publicat trei romane înainte), găsec note pozitive în tema abordată și în "consistența" realismului magic. Totuși, un mic amendament. Există o serie de comparații stridente, cel puțin în prima parte a cărții, care îngreunează nefiresc discursul. Un arabesc ce nu își avea rostul, aș spune.

"Pereții casei îi fuseseră dărâmați de o mână haină și era singur, neputincios, mușcat de vântul rece, flămând ca un coiot nemâncat."

Una peste alta, un roman convingător prin poveste și prin majoritatea mijloacelor (meta)literare care îl compun.

Ciprian HANDRU

Doctorand al Universității din București, este autor de articole și exegeze, unele premiate, cu precădere dedicate lui Adrian Marino, dar și poeziei clasice.