Legiștii au afirmat fără dubiu că moartea a survenit instantaneu. O cărămidă lată de 21 de centimetri și lungă de 26, cu o greutate sporită de viteza căderii până la aproape 100 de kilograme, a lovit în lateral, între osul parietal și cel temporal. Primul efect a fost o anesteziere totală. Al doilea, petrecut după cel mult o fracțiune de secundă, a constat în frângerea vertebrelor cervicale sub greutatea craniului presat într-o parte de Dicționarul Explicativ al Limbii Române, căzut de la 10 metri înălțime și devenit un proiectil ucigaș.

Posibil ca legistul care a completat certificatul de deces să fi fost scormonit de colții unui talent scriitoricesc, pentru că a notat inclusiv detalii despre trosnetul care s-ar fi auzit în momentul impactului și de somnul de veci instaurat fulgerător.

Camerele de supraveghere nu au și funcția de înregistrare a sunetului, dar imaginile sunt deja celebre. Într-un cadru se văd scările late. În al doilea, redacția plină de calculatoare a ziarului Manuscrisul. Între ele, un perete de vreun metru înălțime folosit inclusiv ca spațiu de depozitare. Acolo era așezat Dexul.

Înregistrările au fost analizate frame cu frame de către anchetatorii care i-au transformat pe toți în suspecți. Cel mai aproape de dicționar a fost un ziarist care relata subiecte mondene. În acel moment, traversa redacția. Discuta cu altă persoană, dar se afla lângă balustrada lungă și dreaptă. Se vede cum întinde cotul înspre dicționar. Dar camera e amplasată departe iar atunci când a fost strâns cadrul, imaginea s-a umplut de o ceață care n-a permis să se distingă detaliul cel mai important. A atins sau n-a atins dicționarul?

Cu cinci minute înainte, o tânără angajată ca reporter pe economic a vărsat apă pe balustrada cu pricina. A șters cu mâna imediat, dar câțiva stropi s-au scurs lângă coperta cartonată a Dexului. Existau tot soiul de grupuri, interese și antipatii printre cei care publicau ziarul Manuscrisul.

Desigur, rămânea chestiunea sincronizării. Poate că dicționarul a alunecat mai ușor pe suprafața umedă, poate că a fost atins cu cotul, dar cum ar fi putut stabili un eventual agresor exact momentul în care să transforme cartea în armă?

Am spus deja că imaginile înregistrate de camere nu sunt foarte clare dacă încerci să mărești o anumită porțiune. Dar dacă le privești la dimensiuni normale, dacă te concentrezi în zona potrivită, observi cum dicționarul se mișcă spre golul scărilor.

Cuvintele, sătule să tot fie frământate, folosite în același fel în articole despre înmormântări, vedete dezbrăcate, dobânzi mărite, plaje de nudiști, au început să tremure de revoltă. Au auzit în coaja subțire cum mânuitorul lor pune piciorul pe prima treaptă. Fierea ziaristului a urcat, a trecut prin coperțile groase ale Dexului iar cuvintele au prins să strige și să urle.

Și-ar fi rămas doar cu asta. Dar ziaristul deja plănuia următorul articol. Era ca și cum victima ar fi simțit gândurile agresorului și-ar fi avut la dispoziție o armă și doar o clipă de răgaz. Instinctul a intrat în funcțiune, nu logica.

Cuvintele au început să bolborosească, să salte în consoane și să alunece pe vocale. Jos, bărbatul urca plin de el, apăsat de propria importanță. A aplecat ușor capul într-o parte, să-i șoptească ceva însoțitorului, vreun titlu împopoțonat de articol. Atunci, cuvintele au decis să nu se mai lase înjosite. Dexul a aterizat apoi întins pe două trepte, deschis pentru prima dată de când fusese tipărit.

Și da, legistul a avut dreptate. Gâtul ziaristului a trosnit ca un mănunchi de paie frânte înainte să fie aruncat pe foc.