Întrebarea este una realistă. Pentru oamenii din sfera cititori-oameni de rând normali, și nu cititori-scriitori-librari etc. verbul ‘’a apuca’’ este unul potrivit. Undeva în existența mundană umplută cu serviciu, școală, trafic, cumpărături, gătit, sport, apucăm să ne facem timp și pentru asta. Putem segrega și mai departe, între sexe, pentru cine are mai puțină înclinație spre citit versus orice altceva sau mai multe sarcini casnice decât partenerul și deci mai puțin timp pentru această activitate. Am putea să facem inclusiv un calcul matematic: câți ani de citit are la dispoziție un om care ajunge la o vârstă medie de 75 de ani la finalul vieții, cu minim 1 carte citită pe lună? Nefiind vreo inteligență artificială, nu vă dau răspunsul acestui calcul, vă las pe voi să gândiți partea aceasta. (Știu, cine are timp pentru asta, azi?!)

Rezultatul poate varia. La câte cărți apucăm realmente să ajungem într-o viață de om? 600, 1,000, 2,000? E mult, e puțin? Știu oameni care citesc 100 de cărți pe an, incluzând citit pe Kindle sau audio. Știu și oameni care citesc 0 cărți pe an. Să rămânem cu cei care citesc, momentan, iar de necititori ne vom ocupa altă dată.

Mă uit la numere din pură curiozitate, dar totodată și din groaznica realizare că sunt atâtea cărți minunate pe lume și că nu voi apuca să le citesc pe toate, probabil nici măcar pe toate cele pe care mi le doresc. Tot eu mă întreb însă, oare am pus întrebarea corectă? E important CÂT citim, CE citim, sau CA citim? Aici vă pot da răspunsul meu: probabil toate trei la un loc. Îngroș rândurile de mai jos cu motivele pentru care consider asta.

Cititul, deși o formă de plăcere, este un obicei. Obiceiurile construiesc acumulări și sete de mai mult sau mai bine. E firesc ca atunci când cititul este o pasiune să vrei mai mult. E o dorință de a cunoaste alte lumi, alte povesti, ba chiar o dorință de escapism din griul cotidian, sau pur și simplu de a învăța ceva. Aici intervine cantitatea. Nu cred că e gresit să măsuram cât citim și să ne propunem să citim cantitativ, mai mult sau mai puțin, în funcție de putințe.

Dar calitativ? Ei bine, aici este o discuție care nu poate avea decât concluzii personale. De gustibus non disputandum, dar cred că putem vorbi mult și bine, nu asta e problema, cât judecata - a se discuta, dar a nu se judeca. Scria Geo Moisi în Ficțiunea anterioară despre maculatura literaturii (române). Ce înseamnă o carte de calitate? Consensul încă nu a fost stabilit, probabil mai e mult și bine până atunci.

Bineînțeles că se citesc și multe cărți de duzină, scrise sau nu de ‘’influenceri’’, poate în pofida autorilor consacrați, sau a debutanților talentati. Dar de ce credeți că funcționează această maculatură? Dacă o carte (fie ea și slabă) trezește ceva în cititori sau răspunde unei nevoi… este asta ceva de condamnat?

Sunt de părere că e bine să citim și altceva în afara sferei cu care ne-am obișnuit, să urcăm (sau să coborâm, de ce nu) o treaptă ‘’intelectuală’’, sau chiar ‘’poetică’’, doar de dragul explorării. Calitatea din elite academice nu-și găsește consoarta în ‘’calitatea’’ adorată de public, sau nu întotdeauna. Vezi Theodoros-ul lui Cărtărescu sau Dresorul de lei și de fraieri de Maticiuc. Vreau să cred că nu ne cramponăm într-un anumit public țintă, unul exclusivist, ci că mai multe categorii de cititori pot coexista și învăța unii de la alții.

Să rămânem așadar cu obiceiul de a citi, acel moment dulce când lăsăm și noi gândurile de peste zi să se spele peste o crimă, o romanță ori o lucrare de ficțiune; lăsând totodată și telefonul la o parte și reușind, în sfârșit, să ne concentrăm tumultul de gânduri spre un singur lucru: lumea din interiorul cărții. Câte ajungem să citim într-o viață? Sincer, nici nu cred că e relevantă întrebarea. A rămas cu mine un citat al lui Ralph W. Emerson care zicea ceva de-a lungul ideii: “Nu-mi pot aminti cărțile pe care le-am citit mai mult decât mesele pe care le-am mâncat; totuși, ele m-au făcut cine sunt azi.’’ Parafrazând, probabil că nu va conta câte cărți am citit, căci ele devin parte integrantă din noi. Este călătoria în sine care merită prețuită, nu neapărat destinația.