"Nimic nu se creează, nimic nu se pierde, totul se transformă."

A zis-o Antoine Laurent de Lavoisier, chimist francez, referindu-se la conservarea energiei, dar, mai degrabă, se știe doar ultima parte a zicerii – nimic nu se pierde, totul se transformă.

Aș vrea să iau întregul citat și să-l pun peste literatura română contemporană. Ajutat de umila mea înțelegere a literaturii, mai degrabă ca cititor decât ca scriitor, aș zice că se pliază. Aproape perfect.

Desigur, acest text este un posibil răspuns la întrebarea pe care și-a pus-o recent Narcis Amariei, tot aici în Ficțiunea.

Sunt cărțile autorilor români din ce în ce mai slabe? N-aș vrea să relativizez și să spun: depinde; încercăm să găsim un răspuns totuși. Cred că suntem într-un moment în care trebuie să recunoaștem că literatura, în România cel puțin, și-a pierdut privilegiul artei fundamentale. Mă gândeam să spun că literatura concurează cu artele vizuale, dar m-am corectat pe măsură ce voiam să scriu fraza. Din păcate, nu mai e cazul. Cărțile au rămas mult în urmă, dar asta nu înseamnă că lupta e pierdută. Dacă majoritatea titlurilor care apar nu mai contribuie la îmbogățirea literaturii române (ci doar a maculaturii), eu sunt de părere că, de fapt, literatura se transformă.

Să acceptăm că societatea noastră agitată, repezită caută evadări rapide și destul de simple. Cineva îmi spunea că publicul Instagram diferă de publicul Facebook (ca să nu mai spun de TikTok), iar oamenii intră pe aceste platforme de socializare pentru a găsi altceva decât realitatea de zi cu zi, intră pentru relaxare. Ca atare, scriitorii români se adaptează, căci cititorii români nu mai au răbdare în fața unor pagini pline de cuvinte încrâncenate, iar editurile românești, dacă vor să aibă încasări, trebuie să se adapteze curentului. Pe de altă parte, transformarea literaturii române cred că mai are legătură și cu motivele pentru care cineva decide să se apuce de scris. Dacă e despre bani, să imiți easy-read-urile americane nu e chiar greu și nici n-ai nevoie de cine știe ce vocabular, iar dacă această categorie de literatură are căutare, înseamnă că există un public care-o cere. Cineva ar putea spune că publicul trebuie educat. De acord, dar să nu uităm că publicul are conturi de Instagram, Facebook, TikTok șamd, așa că atenția acestui public e greu de captat. Aș vrea să văd eu editura aia care are răbdare să investească în scriitori, sperând că aceștia vor transforma apucăturile publicului în rutine sănătoase. În România, că despre noi vorbim aici.

Narcis Amariei se întreabă de ce o editură publică un autor român de duzină, dar bun de exploatat, pe care-l promovează intens și pentru care girează scriitori consacrați, pentru ca în final cartea acestuia să adune praf pe rafturile librăriilor. Un posibil răspuns poate fi acela că autorul de duzină a plătit să fie publicat. Sau a făcut vreun curs de scriere creativă cu cineva afiliat/din cadrul acelei edituri. Pe bani, normal. Și poate cei care i-au scris recenziile pozitive sunt chiar profesorii de scriere creativă. Zic și eu, nu știu, nu dau cu cerneală în nimeni!

Și hai să mai încerc un răspuns la aceeași întrebare: pentru că autorul, fie el și de duzină, are o comunitate online în spate, e influencer. Și atunci, editura își face următorul calcul: dacă din câteva zeci de mii de urmăritori vor cumpăra cartea măcar 1000, s-ar putea ca investiția să nu fie deloc proastă; dacă persoana are peste 100.000 de urmăritori, șansele ca investiția să fie bună cresc exponențial.

Știu, așa ceva n-ar trebui să se întâmple. Nu cu literatura. Am acasă un volum de poeme, Sirop + Sare e intitulat, pe care autoarea l-a publicat pe propriii bani și pe care l-a vândut doar către 50 de oameni (atât și-a permis să tipărească). Se pare că nicio editură n-a vrut să investească într-un volum al nimănui, chiar dacă poeme mai tandre și mai jucăușe decât ale acestei autoare nu veți găsi în poezia contemporană românească.

În ceea ce privește editura cu veleități de partid unic care contribuie la moartea literaturii, recunosc faptul că n-am destule informații. În provincie, la Timișoara, nu ajung toate datele, cel puțin nu în mod complet. Cu toate acestea, cred că publicul nu-și alege cărțile în funcție de editură. Am întrebat mulți cititori cum își aleg cărțile și da, cei care au crescut literalmente cu edituri cu veleități de partid unic au tendința de a-și cumpăra literatura de unde cred ei că nu vor avea surprize neplăcute. Pe de altă parte, cititorii noi sunt mai degrabă dezinteresați de sigla de pe copertă. Ei caută povestea aceea care să înlocuiască în mod plăcut social media. Să ne uităm doar la sutele de conturi de bookstagram și la titlurile pe care le afișează în postări și story-uri!

Tragedia literaturii române mi se pare că vine nu din scrieri tot mai slabe, ci din eșecul descoperirii talentului literar. Cu gândul doar la monetizarea acestei arte și la păstrarea monopolului și a ștampilei "Bun de tipar" doar din aceleași rațiuni financiare, mulți autori renunță, sătui să fie citiți doar pe strada lor. Literatura își va primi scriitorii care să sufere pentru ea, care să-și pună toată energia în slujba ei doar atunci când primul lor gând, dimineața, nu va fi la sarcinile de la locul de muncă de la companie, ci la cum să pună mai frumos viața în cuvinte.

Și da, scriitura te face celebru. Scriitura și dramul de noroc. Să sperăm că i se aplică și literaturii române, nu?