Înainte de prima înfățișare la proces, într-una din serile în care fiică-sa avea pneumonie, înfofolită în pat, norvegianul pierduse câteva milioane la cărți, acasă la Argentoiu, directorul minei de peste calea ferată. În seara de dinainte se îmbrăcase și ieșise cu nevastă-sa în oraș, și, după ce o dusese acasă, rămase la masă cu Ocu și cu ceilalți până dimineața. Se îngrășase de la bere și fiindcă niciodată nu ținuse cont de lucrurile pe care le mânca – tocane, ciorbe, mici cu muștar, cârnați, și, la pizzeria de lângă agenția imobiliară din centru, spaghete și pizza.

Își lăsase mașina în fața casei și pornise pe jos, spre terasa de lângă școala primară din centru, fiindcă nu strânseseră încă scaunele, chiar dacă mirosul toamnei fusese adus de vânt în oraș. La început ruginiseră frunzele, în parc, și sălcile dintre blocurile din spatele primăriei se scuturau. Cel mai rece era în Aeroport, cartierul sudic al orașului, rămas cu numele după ce Luftwaffe amenajase o pistă cu hangar, în timpul războiului, și în Colonie, cartierul botezat după ce austro-ungarii aduseseră primii mineri cehi, unguri și slovaci, începuse să se lase ceața peste casele apropiate de râul de munte care străbătea Valea. Norvegianul se așezase pe scaunul de plastic al terasei, care imita o împletitură de trestie, așteptându-l pe Argentoiu, rotindu-și neliniștit privirea în sus, de-a lungul șoselei principale care străbătea orașul, numărând apoi geamurile blocului turn de peste drum, primul de lângă primărie.

După ce vânduse mașinile dintr-un garaj și un scripete de mină curățat de rugină, vopsit și apoi trecut prin acte ca nou, își cumpărase o mașină mai scumpă. Nopțile și le pierdea iar cu Argentoiu și Ocu, într-o pâclă de fum de țigară cu miros de alcool. Uneori Ocu aducea femei, coborând cu jeep-ul panta unuia din cartierele sărace ale orașului, până când descoperiseră că Argentoiu avea numerele de telefon ale unora mai scumpe și mai frumoase.

Își cumpăra haine sport, chiar dacă nu fusese sportiv. În Vijlkeborg era un club de karate si echipă de handbal, dar lui începuseră din liceu să-i placă mai mult cărțile. Citise Hamsun, Sigrid Undset și Ibsen, și apoi Dostoievski. N-ar fi știut nici el să spună de la cap la coadă povestea emigrării lui; se hotărâse să fugă din oraș, cu iluzia că ar găsi oriunde un loc unde să fie mai puțin încolțit decât acasă. Până la urmă uitase literatura și termină cu note mari la fizică și matematică, și, la sfârșitul unui Septembrie, nerăbdător, plecase.

După ce băuseră fiecare câte două cești de cafea, Ranij și Marius Argentoiu se despărțiseră, și norvegianul îl sună pentru a treia oară pe Cruce, fiindcă avea nevoie de doi oameni care să-i descarce un transport de anvelope uzate în hală.

(fragment de roman)