Dimineața, viața se zvârcolește între cele două și șapte minute de așteptare ale magistralelor. Un tip între două vârste își soarbe cafeaua dintr-un pahar de carton. La subraț poartă un registru greu, gulerul bățos al cămășii îl zgârie pe conștiință. Astă-noapte a rămas într-un pat străin pentru o doză de normalitate. Fabulez! E un funcționar oarecare, cu o viață oarecare. Cu toate acestea, nu s-ar bucura și el, oare, de-o noapte în brațele unei alte femei, pentru care să fie din nou întruparea forțelor naturii?

Pantaloni scurți, ici colo, mărar expus frivol printre costume sobre, fuste scurte, în zadar suflă viforul de dinaintea trenului. Lipsa de timp e un pretext pentru efervescența cafelei. Două trenuri anterioare încap într-unul, nou sosit. Se circulă greu și umed. Atenție se închid ușile!… conservei, adaug eu cu ironia celor mai dramatice accidente, care s-ar putea produce în transportul subteran. O frână bruscă și aș putea ateriza la picioarele, interminabil de ceruite, ale unei domnișoare sau în decolteul generos al unei doamne planturoase sau, în cel mai rău caz, în brațele puternice ale unui tip încruntat că nimeni nu-i apreciază fibra. Până la prima ține cât o fabulație.

Schimb magistrala. Cumpăr sandvișul regulamentar, sticla de apă regulamentară și adopt mima regulamentară. Plictisul e cea mai convenabilă mască. Blend in, expectativă, dacă vine și azi, deja este un fenomen. Trăsături fine, plete brunete, în haine negre. Geanta atârnă grea de umăr. Cu pași mărunți și repezi, ca după o schemă invizibilă a pardoselei, ocolește obstacolele umane, cât mai aproape de perete. Se oprește mereu în capătul din față al vagonului 3, chiar dinaintea ușii. Am trecut de-atâtea ori prin locul acela și jur că pe jos nu e un semn. Puterea obișnuinței, mă gândesc. Uite, vine trenul. Se coboară, se urcă. Ea rămâne nemișcată, privind vârful pantofilor, cu o grimasă. Însă, dacă mecanicul anunță că trenul staționează două minute, se urcă placidă, trece prin burduf cu aceiași pași calculați și iese pe prima ușă a celui de-al doilea vagon, cu aerul unui om renăscut. Merge, apoi, relaxată, fluturând brațele gracile.

Dacă anunțul mecanicului nu-i dă apă la moară, se întoarce militărește și urmează aceeași cale înapoi, cu aceiași pași mărunți, apoi se avântă în rotitoare și dispare. Am urmărit-o eu!

Mai e puțin. Iat-o! Privește schema care se desfășoară înainte și o urmează riguros. Azi e aglomerație. Locul îi este ocupat de individul cu guler bățos, care soarbe din cafea. Așteaptă lângă perete următorul tren. Aștept și eu. Cum se eliberează, se și înfige la marginea peronului, în locul jinduit. Eu, în urmă ei. Nemișcați, suntem sufocați de mulțimea nouă. Nici nu bănuiește că i-am dat șah. Trenul vine gâfâind. Ușile se deschid. Puhoiul iese, puhoiul intră. Mecanicul se aude dogit în difuzor. Ea urcă secondată de mine. Trece prin burduf. Trec și eu în urma ei. Se apropie de ușa următoare. Ceilalți o împiedică să iasă. Ușile ni se închid în nas. Șah mat!

Urmează stația… Cu mâinile lipite de geam, tremură. O lacrimă își caută drum spre colțul gurii. Aud slab: M-a răpit. Șarpele m-a răpit.