"Un dentist s-a îndrăgostit de un artist pentru că i-a vrut dinții. În palmă să îi pună, să îi ascundă în pumn înveliți printre degete, să răpească glasuri iubitoare și să facă extracții în inimă până când nu mai rămâne nimic acolo, doar un gol. Să pătrundă cu mâna stângă plină de întuneric adânc în gură, fără anestezie înainte. Să înceapă să rupă din coaste, să scuture plămâni până când pacientul nu mai poate să respire. Artistul, păcălit de propria bunătate și sufletul ce-l poreclește prea des în ultimul timp drept "prost", a văzut, a întâlnit și a căutat nenumărate cabinete de stomatologie și – căci până la urmă artistul e artist, l-a ales pe cel mai nepotrivit. Pe cel care o să-l rănească cel mai tare. "Mă doare, mă doare", degeaba urlă artistul fără cuvinte. Faptele au fost deja împlinite, inima de mult smulsă din piept, respirațiile înfundate de amărăciuni, gura uscată, sufletul arzând în frunze uscate călcate în picioare de trecători. "Am vrut doar să iubesc", spune el. "Să-mi fie drag de un muritor", adaugă sufletul. Dar cu ce preț am ales conștient să te văd drept soare, când tu mi-ai provocat doar furtună? Cu ce preț mi-am vândut pe gratis timpul, oportunitățile și cuvintele, când puteam să te las să rămâi doar un dentist al cărui prag nu-l voi trece vreodată? Cel mai rău e că tot pe mine dau vina. Tot pe mine mă învinuiesc pentru faptul că de fiecare dată mă faci să mă simt ca și cum nu sunt de ajuns. Niciodată destul de bună pentru tine, niciodată destul de frumoasă, niciodată destul încât să-ți fiu alegere, ci doar o poate altă opțiune, dintre mii și mii. Încep să cred că mă vezi drept o carie ce nici măcar nu merită o amărâtă de plombă. Cu ce să mai plătesc? Am plătit deja cu minute, ore, săptămâni, luni, ce să-ți mai ofer? Când m-am pus pe tavă printre ustensile și am așteptat să mă iei. Poate că într-un univers utopic alegeai să-mi fii loial. Să pui de-o parte impulsul și obișnuința de a smulge dinți și să mă iubești. Cu totul. Nu doar pentru gură, nu doar pentru trup. Piramidele nu le-am văzut niciodată și cumva ajung să văd iar numai triunghiuri. Mă amesteci printre alte fete, fără milă și fără voia mea mă faci să fiu doar o parte a unui triunghi amoros. Ca și cum nu sunt om ce merită iubire. Ca și cum nu ți-am fost pacient loial. Mă doare mai tare sufletul, mi se strânge și îmi plânge inima – doare mai tare decât lipsa dinților. Doare. Proastă am fost că am sperat că o să folosești un pansament, că o să-mi aglomerezi până la refuz gura cu vată și o să mă pupi pe frunte, așa cu fața umflată după ce tu m-ai rănit. Am fost oare un om prost sau doar un artist? Tot ce știu e că nu mai merg la dentist. Nu promit, căci știu că de aș promite, mi-aș încălca promisiunea. Încă sper ca într-o zi să-mi dea cineva de acolo de sus măcar douăzeci și patru de ore într-un univers utopic cu tine. Și ce e cel mai rău e că sper ca ziua aceea să fie mâine, dacă nu s-a putut astăzi și – încă mă doare prea tare."