Revistă print și online

Eu, neofitul sau apostazia mea literară

În loc de introducere

Urmând tradiția pernicioasă a românului de a urî capra vecinului, sentiment omniprezent în majoritatea sferelor de activitate din societatea noastră, lumea literară de la noi nu face excepție de la acest fenomen.

Despre spiritul critic al românilor vorbea și Andrei Pleșu într-un articol excepțional din care citez:

Ca mai toate viciile, și viciul acesta rezultă din supralicitarea unor virtuți. Mai întîi, spiritul critic e resimțit ca simptom al inteligenței. Numai proștii sînt mulțumiți. Dacă se discută ceva, orice, iar dumneata, în loc să-ți dai cu părerea iritat, în loc să combați energic, te arăți conciliant, înclinat să vezi partea bună a lucrurilor, se cheamă că ești sărac cu duhul, nătîng, adormit. (Ori poate mai rău: vîndut guvernului!) O minte trează e o minte în ebulițiune: disecă, retează, condamnă. Inteligența e, prin definiție, un "ce" nervos, o voce irepresibilă care strigă din rărunchi, la tot pasul: "Așa nu se mai poate!"

Degeaba ești inteligent, dacă nu ești mai inteligent decît ceilalți, decît "dumnealor". Degeaba ești inteligent dacă nu ești supărat și agresiv.

Cu aceste gânduri în minte aș vrea să vă povestesc un vis straniu pe care l-am avut nu demult. Se făcea că eram un călător. Nu îmi amintesc unde mă duceam sau de unde veneam, tot ce vă pot spune e că locul în care mă aflam era unul tare anapoda. Nimerisem într-o librărie mică. Deși ardea lumina, era închis. Era o oră târzie, probabil trecut de miezul nopții. M-am îndreptat spre rafturile cu cărți și am observat uimit că aceeași carte cu coperți albe era repetată în sute de exemplare în mod halucinant.

Am luat un exemplar și am citit numele autorului. Apoi am răsfoit-o. Era despre ceva. Apoi am luat alt volum și am văzut mirat că era scris de un alt autor. Când am început să citesc, deși literele ce alcătuiau textul erau diferite, citeam, de fapt, aceeași poveste despre același ceva. Am mai făcut o încercare. Alt autor, același text. M-am gândit, cum să vă spun, că e o proiecție a minții mele desfășurată ca un voal fin ce pornea de undeva din capul meu, îmi țâșnea din ochi și se așeza, apoi, cuminte pe literele cărții pe care o țineam în mână. Nu eram sigur că acea librărie exista cu adevărat și totuși simțeam mirosul de tipăritură nouă, de tuș și asta îmi crea iluzia că tot ce mi se întâmplă e cât se poate de real.

Apoi, așa cum se întâmplă de multe ori în vise, m-am trezit în stradă. Mă plimbam și mă mișcam printre oameni. Ei mă priveau ciudat, ca pe un nou-venit, iar eu încercam să înțeleg resorturile acelei societăți care funcționa cu fundul în sus. Aflasem că acea țară în care mă nimerisem în călătoria mea onirică, era condusă de un partid unic care se numea, cum altfel, Partidul Editurii Unice. Cea mai importantă paradigmă a acelei lumi defecte era că pentru a trăi în ea, erai obligat să scrii într-un anumit fel. Nu conta ce anume: poezie, proză scurtă, roman, nuvele, nivole (vorba lui Unamuno) orice, chiar și scrisori de dragoste, toate erau condiționate de un anumit stil. Cerințele de sistem erau facile și la îndemâna oricui: ateism, frază scurtă, eliberarea de sub jugul metaforei, neutralitate stilistică. Dacă nu le aveai de la bun început, puteai urma un curs de uniformizare creativă și, în mai puțin de o lună, deveneai expert în a scrie așa cum cereau liniile directoare ale partidului. Când încetai să o mai faci, mureai. Deși ți se promitea un viitor literar de succes, nu toți o duceau bine. Dar dacă îndeplineai condițiile politicii lor editoriale, beneficiai de anumite avantaje. Puteai primi, de exemplu, o locuință într-o zonă selectă a literaturii, devenind, astfel, parte a protipendadei. Odată primit în castă, trebuia să duci o intensă activitate de prozelitism. La asta contribuiau și platformele online, revistele, blogurile, toate acestea fiind adevărate bazine de recrutare a contingentelor de soldăței loiali partidului.

La început, înainte de Marea Scindare, existaseră mai multe edituri, unde unicul criteriu de selecție era talentul, doar că numărul lor devenise pe zi ce trece mai mic, până dispăruseră de tot.

Partidul Editurii Unice primea din ce în ce mai mulți membri, iar pentru a-i fideliza, îi recompensa cu publicarea unui volum și cu organizarea unei lansării cu tam-tam. Autorul era mai apoi uitat, iar pe cartea lui se depunea un praf geologic. Numele său era după o vreme șters și din arhivă. Rămânea doar cel al Partidului Editurii Unice, un garant al apartenenței la un club select.

După un timp, nici nu mai era nevoie ca partidul-editură să depună eforturi pentru a-și extinde influența și monopolul. Se ocupau, din convingere politico-literară, cei care aleseseră compromisul.

Restul oamenilor trăiau la limita unei existențe obscure, se întâlneau când și când în cenacluri, citeau pe ascuns și încercau să reziste unui regim castrant și uniformizant.

Ei, bine, toate acele lucruri le aflasem de la un scriitor hăituit ce se ascunsese de frica Botezătorului în mica librărie în care mă nimerisem la începutul visului. Așa cum era cunoscut cel care te obliga la apostazie literară și te băga cu capul în cristelnița Partidului Editurii Unice. Problema pe care am avut-o dintotdeauna cu visele e că mă trezesc exact arunci când e mai palpitant. Așa s-a întâmplat și de data asta, dar vă las pe voi să vă imaginați finalul. Asta dacă vă încadrați în politica mea editorială.

La bună vedere, dragii mei!

Narcis AMARIEI

Absolvent al Universtății din București, specializat prin master în literatură americană, traducător și profesor, implicat în numeroase evenimente culturale în Marea Bitranie și în Spania, Narcis Amariei este și prozator. A debutat editorial cu proză scurtă în 2021, cu volumul Popicăria de piatră. Publică în mod curent proză și face parte din grupul Ficțiunea.