Și dacă s-ar duce? Ligia urca scările șovăind la fiecare treaptă. În ultima jumătate de oră vizitase micul muzeu de la subsolul Teatrului Național, iar acum reveni în foaierul sălii mari. Mai erau doar cinci minute până la ora unu, ceea ce explica grupul așezat pe canapelele din partea stângă a foaierului. La casa de bilete nu aștepta nimeni. Mai ezită câteva momente, apoi se hotărî. Savura jocul acela, jocul ei, cu cea mai mare voluptate. Știa că nu va putea continua la nesfârșit, iar gândul acesta o făcea să încremenească de spaimă, așa că își ridică umerii și își strânse mai bine eșarfa bleu la gât ca și cum ar fi încercat să se apere de un frig subit. Plăti taxa și se grăbi să se alăture grupului, ignorând privirile bănuitoare ale vânzătoarei de la casa de bilete.

Ghidul își făcu apariția în scurt timp. Era întotdeauna același bărbat de vârstă mijlocie, cărunt și obosit. Le spuse câteva date generale despre clădirea Teatrului Național și porniră. Grupul se urni, iar ea rămase ceva mai în spate. Turul prin măruntaiele teatrului începea și se simțea ca în clipa de dinaintea ridicării cortinei. Furnicături în buricele degetelor și în stomac, un nod în gât, un freamăt în suflet. Iubea arta, iar plimbarea aceea i-o arăta dezgolită, cu toate ridurile la vedere. O îndrăgea și mai mult așa. În plus, în felul ăsta se simțea mai aproape de Vlad. El nu avea timp să o plimbe peste tot sau să o prezinte celorlalți actori, deși îl rugase insistent. Lumea lor i se părea ruptă din basme, sorbea cu lăcomie orice îi povestea el. Ar fi mers la toate repetițiile și în turnee, dar Vlad zâmbi slab și îi stăvili elanul. Îi oferea din când în când bilete la piesele în care juca el, iar uneori era de acord să îl aștepte după terminarea lor. Apărea palid și o îmbrățișa strâns.

Ligia continua să se țină în urma grupului, în vreme ce ghidul le arăta sălile de spectacol și culisele, atelierele și liftul enorm, înalt de unsprezece metri, pentru decoruri. Camera verde a actorilor, cea în care așteptau să intre în scenă, și cabinele lor suscitară, ca de obicei, cel mai mare interes din partea vizitatorilor, dar bărbatul îi zori și ea înțelese motivul. Era trecut de ora două, iar unii dintre actori urmau să sosească și să înceapă pregătirile pentru reprezentația din acea seară. Oare... Așteptă până ce porniră toți mai departe și se îndreptă spre cabine. Fiecare avea în dreapta ei o tablă albă, la baza căreia, pe un suport, se aflau un burete și un marker. Merse de-a lungul coridorului îngust citind numele scrise pe table, iar când îl văzu pe al lui Vlad, tresări. Știa că avea să joace în mai puțin de cinci ore. De fapt, era prima lui apariție pe scena Teatrului Național și crezuse în mod eronat că va împărți cabina cu Horia, cel mai bun prieten al lui, care, de altfel, îl recomandase regizorului. Dar numele trecut acum alături de cel al lui Vlad o făcu pe Ligia să se strâmbe. O cunoștea. Îi cunoștea pe toți colegii lui de la distanță, iar ea era singura pe care o antipatiza, genul care nu trece neobservată nici pe scenă, nici pe stradă. Împunsătura aceea de invidie nu-și avea rostul, o știa prea bine. Iubitul ei era actor, trebuia să se obișnuiască cu toată atenția care gravita în jurul lui și cu toată atracția pe care o emana. Simți însă că nu era drept să nu facă nimic. Era acolo, de ce să irosească șansa? Nu va ști nimeni. Doar dacă nu cumva costumele erau deja în cabine. Atunci încurcătura ar fi evidentă. Își frânse mâinile, își clătină greutatea de pe un picior pe altul. Ridică mâna dreaptă, șterse cu buretele numele actriței și îl trecu pe cel al lui Horia, străduindu-se cât putu de bine să imite scrisul de mână.

Prinse grupul din urmă, dar turul se încheiase. Ieși din clădirea teatrului și se amestecă printre oamenii care traversau grăbiți bulevardul Nicolae Bălcescu.

Bărbatul trase cu poftă din țigară și își aprinse telefonul mobil. Deschise fereastra aplicației whatsapp și îi trimise un mesaj lui Jeni, vânzătoarea de la casa de bilete: Am rezolvat problema. Atunci când văzuse primul mesaj pe care i-l trimisese, cu puțin timp înainte să înceapă turul ghidat de la ora unu, crezuse că-i o glumă: Nu pot să cred! Iar a venit! Apoi întâmpină grupul care îl aștepta și o văzu în spate, purtând nelipsita ei eșarfă bleu. De câteva luni, fata aceea își făcea apariția de trei ori pe săptămână la ghidajele lui, la diferite ore. După primele două săptămâni, Jeni începuse să se amuze: Ai o admiratoare. Dar tânăra nu se uita niciodată la el și nici nu încercase să-i vorbească. Avea ochi numai pentru interiorul teatrului. Se gândi că e studentă și că are de făcut un studiu despre Teatrul Național, dar această ipoteză se clătină tot mai mult, transformându-se în bănuiala unei obsesii.

Când trecu cu grupul prin fața cabinelor actorilor, o văzu dispărând pe culoarul îngust cu coada ochiului. Vru să se întoarcă după ea, apoi îi veni o idee. După ce-și încheie turul, iar vizitatorii se risipiră, rugă un coleg din echipa de pază și protecție să-i arate înregistrarea de pe camerele amplasate pe holul cu cabine. Văzu gestul ei și îi ceru colegului o captură de ecran printată, apoi duse foaia cu chipul fetei portarilor și le spuse că persoana aceea nu mai avea voie să participe la tururile ghidate. Încuviințară și lipiră foaia pe un perete. Se întrebă cum va reacționa ea. Va face scandal? Va cere să vorbească cu managerul teatrului? Va rămâne tăcută? Nu știa care variantă era mai plauzibilă. Oamenii de genul acela erau greu de citit.

Își privi din nou telefonul mobil. Mai avea douăzeci de minute până la următorul ghidaj, așa că își termină țigara și se îndreptă spre una dintre micile cafenele de pe Strada Batiștei, unde sorbi rapid un espresso.

Vlad rămase printre ultimii. Hotărî să iasă pe ușa principală, iar din bulevard să intre direct la metrou. Paznicul de noapte moțăia pe scaunul lui. La câțiva metri depărtare, pe un perete, zări o față care îl făcu să tresară. Se apropie încet și citi mesajul care îi interzicea Ligiei să mai ia parte la tururile ghidate. Un gol i se căscă în stomac și se întrebă îngrijorat care era cauza. Poate că subtilizase vreo bucată de decor. Nu ar fi fost exclus, dată fiind pasiunea ei pentru teatru. Primul impuls fu acela de a smulge foaia de pe perete, dar se stăpâni. Erau camere de supraveghere peste tot, a doua zi s-ar fi aflat că el o dăduse jos. Mai bine discuta cu ghidul. Îl cunoștea și i se părea un om liniștit. Credea că l-ar fi putut face să înțeleagă că Ligia nu era un pericol pentru nimeni.

Afară, Horia și alți câțiva colegi se pregăteau să dea o raită prin cluburi.

— Vii și tu?

— Nu, le răspunse și se grăbi să coboare treptele din fața teatrului.

— E nasol când trebuie să dai raportu’, spuse Horia.

Vlad înțelese că se referea la Ligia, sub al cărei papuc îl considera strivit, dar nu se supără. Prietenul lui nu avusese o seară prea bună. Jucase corect, dar cam fără sare și piper. Publicul simțea asta. În plus, fusese și o încurcătură cu costumele. Horia găsise în cabina lor costumul unei colege și se luase la ceartă cu costumierele. Femeile rezolvară problema în doi timpi și trei mișcări, dar el preferase să rămână bosumflat.

Știa că nu o plăcea pe Ligia. De fapt, credea că niciunul dintre colegii lui nu ar fi plăcut-o și prefera să-i țină la distanță. Atunci când îi văzu prima oară împreună, Horia se holbă fără jenă, apoi se întoarse pe călcâie, iar în intimitatea cabinei îi spuse doar atât:

— Fugi acum, cât mai poți!

Vlad le surâse tuturor, salută și se grăbi să intre la metrou. Ceea ce nu știa nimeni era că el descoperise la Ligia un devotament pe care nu îl mai avusese nimeni pentru el, iar devotamentul acela făcea că toate eforturile lui să merite osteneala. Își iubea meseria, dar drumurile interminabile, camerele de hotel, serile cu critici de teatru în sală și comentariile cu ifos îl oboseau peste măsură. El avea nevoie doar de doi ochi, loiali, discreți și tandri.

Metroul veni în stație. Se așeză pe un scaun și își lăsă capul pe spate, în timp ce era dus tot mai departe, în inima orașului.