Roxana Ruscior, Diavolul din Freisetzburg, Editura Litera, Colecția Biblioteca de Proză Contemporană, 2023

Romanul Diavolul din Freisetzburg (Editura Litera, Colecția Biblioteca de Proză Contemporană, prefață de Alina Pavelescu, București, 2023) al Roxanei Ruscior se articulează sub forma unei explorări a celor mai terebrante și teribile practici din istoria lumii – este vorba, în speță, despre ororile și atrocitățile promovate cu o degajare uluitoare de regimul nazist, îndeosebi prin intermediul lagărelor – plasate într-un cadru al lumii fantastice. Roxana Ruscior reușește să stabilească un echilibru între filonul istoric, documentar, și coordonata fictivă. Autoarea se joacă printre registrele tematice, propunând un roman care se situează la confluența spațiului istoric și cel fantasmagoric.

Termenul "Freisetzburg", lagărul fictiv în care se petrece acțiunea romanului, provine din limba germană și s-ar traduce, ne relevă Alina Pavelescu, drept "eliberare". În roman, preia forma unui spațiu nefiresc, dominat de răul absolut care pune stăpânire pe ființa umană: "Parcă privesc o poartă a iadului, unde sufletele sunt supuse unor chinuri eterne, fără putință de izbăvire prin moarte" (p. 13). Lagărul de muncă este doar o disimulare a ceea ce ruinele subterane ascund de fapt. Mult mai târziu vor descoperi personajele adevăratul motiv al muncii din lagărul Freisetzburg: "Ăsta ar fi, de fapt, scopul lagărului de muncă Freisetzburg: să găsească poarta spre infern, spre locul unde se ascunde răul din vremurile de demult..." (p. 34).

Miza romanului o identifică Alina Pavelescu în prefața cărții – "o meditație asupra răului" și a fricii. Așa cum declamă personajul Adela încă din primele pagini – și își va repeta de-a lungul romanului în nenumărate rânduri – frica apare ca unică salvare în fața opresorilor: "«Trebuie să îți fie frică! Frica îți ascute simțurile și-ți dă putere să te aperi, să faci orice ca să mai reziști o zi și apoi încă una. Prada care se teme cel mai tare de vânător fuge mai repede și supraviețuiești. Dacă stă să lupte cu el, atunci moare. Tu ești prada și, dacă mai vrei să ai o șansă de scăpare, trebuie să îți fie frică. Foarte frică!» Așa mi-a spus o fată întâlnită în arestul Gestapoului din Praga" (p. 18). Este și concluzia la care ajunge Adela Božena: "De acum înainte, doar frica și îndoiala mă pot salva." (p. 19). Frica este conturată aici ca slăbiciune a ființei umane, care lasă omul vulnerabil în fața răului absolut: "Răul pătrunde în sufletul omului printr-un defect, printr-o slăbiciune pe care nu și-o poate controla. Mânie, invidie, trufie, frică... toate sunt slăbiciuni umane. Scăpate de sub control, ele șubrezesc voința omului și atunci răul poate să-l atingă, se strecoară în el și-l distruge, așa cum o bacterie infectează o rană deschisă, care sângerează. Patimile, temerile sunt răni deschise în sufletul său și permit răului să pătrundă și să-i schimbe firea." (p. 61).

Concluzia la care ajung personajele este că răul zace în fiecare dintre noi, alături de bine. Nu există răul în forma sa pură, cum nu există nici binele. Este vorba, în definitiv, de ceea ce lăsăm să irumpă. Din acest motiv, personajul Karl von Arent, poreclit Diavolul din Freisetzburg, este de fapt personajul protagonist al romanului Roxanei Ruscior. Personaj foarte complex, atent și bine construit, acesta pendulează în permanență între personajul bun și cel rău. Acțiunile sale nu oferă un portret concret cititorului, acesta fiind lăsat să îl perceapă după bunul plac. În realitate, baronul Karl von Arent ilustrează întocmai fluctuația între bine și rău, dualitatea ființei umane. Abia în finele romanului, intervenția părintelui Günter Brunner va elucida situația lui Karl von Arent și va răspunde multor întrebări ale cititorilor, dar și ale Adelei Božena.

Frapantă este și structura aparte, din punct de vedere narativ, a romanului. Roxana Ruscior îmbină narațiunea (la persoana a III-a) cu filele din jurnalul personajului Adela Božena, fostă profesoară universitară de istorie antică la Universitatea Carol din Praga de origine română, deținut în lagărul Freisetzburg I: "Am renunțat la rația mea de pâine pe o zi întreagă pentru un creion și câteva coli de hârtie, ca să pot scrie aceste rânduri. Vreau să rămână în urma mea." (p. 15). Se încearcă, totodată, aducerea textului (în cazul pasajelor diaristice) la o formă cât mai apropiată de cea a jurnalului intim. Sunt păstrate tăieturile, corecturile permanente pe text, reformulările: "De Wanda nu am fost la fel de apropiată, dar nu pot să uit ce am discutat cu ea în seara în care m-am întors de la infirmiere. Am găsit-o de-a dreptul dărâmată, cu privirea în gol și lacrimi în ochi, pentru că Spitalul! Până și despre internarea mea am uitat să scriu!" (p. 31). Jurnalul intim pe care îl ține Adela Božena este singurul punct de ancorare în realitate, care o ajută pe aceasta să nu își piardă mințile alături de ceilalți deținuți ori, mai târziu, din cauza plăsmuirilor lui Herr Glück (directorul lagărului) despre rasa superioară descendentă a atlanților, puterea nemărginită a Vrilului (credințe promovate vehement de Heinrich Himmler) ș.a.m.d. Dincolo de fixarea unor repere temporale, jurnalul Adelei se împletește cu narațiunea și conferă textului un cadru mult mai complex. Perspectiva diaristică a Adelei acționează ca un catalizator pentru edificarea unei atmosfere cât mai încărcate. Pasajele de jurnal sunt, de cele mai multe ori, copleșitoare.

Romanul abundă în referințe mitologice și filosofice. Este conturat foarte bine raportul lumină-întuneric, bine-rău, putere-slăbiciune. Universul de la Freisetzburg este, așadar, edificat pe un cadru al sacralității, existând în permanență un conflict între cei doi poli. Personajele oscilează, adesea, între aceștia.

Există și un substrat moralizator, în sensul că personajele atinse de răul absolut plătesc, inevitabil, pentru faptele comise. Atât ofițerul Hans, cât și ofițerul american Jack Sparks, au parte de o soartă echivalentă, pentru toate atrocitățile comise în lagărul Freisetzburg. Răul care pune stăpânire pe aceștia le înghite sufletul, iar ochii, oglinda sufletului cum s-ar spune, nu mai pot exprima decât negrul și întunecimea mamonică: "Abia atunci i-am remarcat chipul transfigurat de ură și spaimă. Ochii lui aveau pupilele dilatate, iar imaginea aceea mi s-a părut mai cumplită decât arma pe care a îndreptat-o amenințător spre mine. El înnebunise, iar eu nu mă puteam gândi la nimic altceva, doar că aveam să mor chiar atunci, acolo, în fața lui. N-am putut să rostesc niciun cuvânt, nici să fac vreun gest, doar să-i înfrunt pentru câteva clipe căutătura dementă, convinsă că acei ochi de un negru nefiresc vor fi ultimul lucru pe care îl voi vedea" (p. 232). Cei ce au reușit să se ferească de atingerea răului sunt și cei care au parte de un final fericit și liniștit. Supratema destinului este, de altfel, pregnantă aici. Personajele Roxanei Ruscior sunt subordonate unui destin pe care aceștia nu îl pot controla. Este dirijat de alegerile pe care le fac celelalte personaje.

Roxana Ruscior scrie un roman complex, cu o încărcătură afectivă copleșitoare. Nu de puține ori am resimțit fiori în întregul corp, pentru că unele scene sunt pur și simplu rupte din realitatea zilelor de coșmar din lagărele naziste. Lectura nu este deloc una confortabilă, cititorul fiind în permanență la granița dintre angoasă și incitare. Diavolul din Freisetzburg este un roman incitant, provocator și îndrăzneț, care promite o experiență de lectură autentică, sui-generis.