Muezinul marii Geamii Azizye din Tulçi visa că slujește la o geamie mică din lemn, în care minaretul nu este mai înalt decât acoperișul unei case obișnuite și unde, pentru a ajunge la müezzin mahfili[1], pentru a-i chema la Adhan[2] pe drept-credincioși, trebuia să urce doar câteva trepte din lemn.

Acum, la bătrânețe, mutesariful[3] Tulçi, Ahmed Resim Pașa și Sultanul Abdülaziz îl pricopsiseră cu o geamie nouă din piatră și un minaret al cărui vârf ajungea aproape până în nori, cu nu mai puțin de două sute de trepte colțuroase din granit, până la müezzin mahfili, unde se înfășurau vânturile și îi tremurau picioarele de frică. "Ești fericit, muezine, îi spunea imamul geamiei! Acum ești mai aproape de Cel de sus, ca nimeni dintre noi!"

Imamul era un grăsan leneș, care nici măcar nu putea să încapă pe scările înguste ale minaretului și care îi dijmuia tot timpul leafa amărâtă de 2 kuruși pe zi, pentru a-și cumpăra halva și bragă.

De cinci ori pe zi, în două momente de lumină și trei de umbră, muezinul urca gâfâind cele două sute de trepte, ținându-se de pereți, pentru a cânta cu voce guturală Allāhu Akbar[4]!, în timp ce toți drept credincioșii se îndreptau cu fața către Mecca, îngenuncheau și începeau să se roage.

Iarna era cel mai greu. După ce ajungea în vârful minaretului, trebuia să se țină bine pe picioare atunci când deschidea ușa îngustă din lemn a müezzin mahfili și crivățul ce venea de la ruși se repezea la el să-l arunce de sus. Unele nopți erau atât de geroase încât fălcile refuzau să se deschidă sau simțea cum bulgări de gheață i se rostogolesc pe gât, până în burtă. Pentru acele zile, avea încuviințare de la imamul geamiei să urce în minaret cu un mic clondir de lut, plin cu rakî[5], numit de drept-credincioși "laptele leilor", iar de ghiaurii greci "ouzo", pentru a-și încălzi gâtul și a avea tăria să cânte chemarea la rugăciune. În plus, nici nu mai auzea așa bine, din cauza degetelor arătătoare, pe care legea îl obliga să și le înfigă adânc în urechi pentru a nu fi deranjat de alte zgomote în timpul Adhanului… Și degetele îi erau atât de reci pe timpul iernii!

Ce era cel mai rău era că tulcenii nu-l iubeau, toți îl priveau chiorâș când mergea la cafenea să bea o cafea la nisip și să fumeze ciubuc. Sau, în piața de legume și fructe, copiii ghiaurilor aruncau în el cu boabe de struguri sau smochine uscate, că le strica în fiecare zi somnul de dimineață, când le cânta Adhanul dinspre zori, cu puțin înainte de răsăritul soarelui, exact atunci când lumina era suficientă pentru a distinge un fir de ață neagră de unul alb.

Aceasta era viața necăjită a unui muezin bătrân în Tulçi, pe la 1870.

[1] Balconul muezinului.

[2] Chemarea musulmanilor la una din cele cinci rugăciuni zilnice.

[3] Oficial otoman, conducător al unei subprovincii numită sangeac.

[4] Allah este cel mai mare!

[5] Denumirea turcească a rachiului