Motto:

"Oprește, Doamne, trecerea! Știu că unde nu e moarte, nu e nici iubire – și totuși, Te rog; oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea." (Lucian Blaga)

Din locul în care mă aflu culcat pe spate pe canapeaua mea albastră din sufrageria blocului comunist construit în anul 1971 când m-au adus ai mei în casa aproape goală, prin chenarul placat cu trei bucăți de pal în nuanță de cireș, ramă ce a înlocuit vechea ușă cu geam mat, care atunci când se trântea de la curent, zbârnâia ușor, amenințând mereu că se va sparge și prin care vedeam conturul vălurit al mamei trecând spre bucătărie, acum văd ceasul de pe peretele din hol. Lângă el, o pălărie din piele de vacă à la Indiana Jones, cumpărată de mine din Argentina în anul 2001. Sau 2003. Nu mai știu. Privirea mi se întoarce în sufragerie. În dreapta, biblioteca. În rarele spații neocupate de cărți, stau adunate zeci de obiecte ce alcătuiesc un univers familiar: poze înrămate, vaze, etuiuri de ochelari, un flacon de picături de nas Olynth. Undeva, pe peretele opus ferestrei, e agățat un tablou din cele pictate pe numere, cu un pui de pisică kitschos ce răsare din spatele câtorva margarete. Pe suprafața lui s-au plimbat degetele noastre. Pe masa din mijlocul camerei văd o ciocolată începută, o farfurie cu struguri acri de la Mega și o cutie de șervețele.

V-ați gândit vreodată ce va rămâne și pentru cât timp din toate obiectele care vă înconjoară? Din tot acest microunivers casnic, din toate prostioarele adunate fără rost, dar pe care nu vă îndurați să le aruncați? Uitați-vă bine în jur. Unele dispar relativ repede. De pildă, ciocolata. Apoi strugurii. Și șervețelele. Farfuria se va sparge într-o bună zi. Sau poate nu. Poate va supraviețui și din ea va mânca în continuare familia viitoare a copilului meu.

Oare ce va rămâne din canapeaua care îmi odihnește acum trupul? Prin ce groapă de gunoi vor zace arcurile, tapițeria ruptă, în 50 de ani, să zicem, de acum încolo? Oare ce obiect din această cameră atât de familiară va rezista vicisitudinilor timpului, acțiunii inexorabile a secundelor, minutelor, orelor, zilelor, anilor, secolelor? Va găsi oare vreun strănepot avionul din lemn de pe bibliotecă? Dacă nu, unde va călători? Poate din casă în casă, dintr-un secol în altul, cine știe? Sau va sfârși dezmembrat de mânuțele unui alt strănepot al unei familii absolut necunoscute.

Când se va dezintegra și ultimul atom din ochelarii mei de citit ce odihnesc acum cuminte pe brațul canapelei?

Unele obiecte se încăpățânează să rămână mai mult cu noi. De exemplu, cutia cu poze. Da, ea va bate, cel mai probabil, recordul de longevitate, căci fiecare casă are un album de familie care e veșnic alimentat, din generație în generație, cu fotografii. Copilul, tatăl, mama, bunicul, bunica, poate străbunicul, străbunica.

Dar noi? Noi cei de acum? Tu, eu, amintirea noastră, poveștile pe care le-am scris, cât vor dăinui? Mă tem că nu prea mult. Și asta, nu știu cum să vă spun, un pic mă întristează.