Doar ți-am spus. Cum ieși de pe terasă, pe dreapta. N-ai cum să le ratezi. La șase fix te aștept în capul scărilor. N-are rost să le numeri. Sunt multe, le-am numărat eu. Știi care-i secretul ca să rămâi motivat până sus? Să te gândești că ești altundeva. Uite eu, de exemplu, îmi imaginez, de fiecare dată când le urc, că mă îndrept spre Monastère. Tocmai ce am petrecut o noapte într-un cort, în deșertul Wadi Mousa. Am vizitat Petra, partea cu Tezaurul, și acum mă îndrept spre Monastère. Opt sute de trepte. Nu-i chiar pentru oricine. Nu e încă foarte cald dar mă opresc des, să beau apă. Până să ajung la treapta cu număratul la 357, sticla de apă se termină. Unde mi-o fi stat capul să-mi iau doar un litru? Ah, știu. Mi-era că o să-mi fie prea greu să car doi litri. Noroc că, din când în când, există un fel de terase amenajate în care bedounii vând tot felul de lucruri. Pietre, ceramica, lămpi. Și apă rece. Ăsta e cel mai important lucru pentru mine. Să beau multă apă, să nu mă dezhidratez. Să ajung până sus, să-mi trag sufletul și să admir priveliștea. Și știi cum sunt eu, nu? Când în pun în minte ceva, e musai să iasă. Am răzbit cele opt sute de trepte și am ajuns la Monastère. M-am așezat pe un bolovan și am scos din rucsac un corn cu ciocolata. Imediat au apărut lângă mine doi copii cu un câine și au arătat spre corn. Îl voiau ei. Probabil că le era foame. Mi s-a făcut mila de ei și le-am dat cornul cu ciocolata. Și știi ce-au făcut cu el? Spune, știi? L-au rupt în două și o jumătate i-a dat-o câinelui. Așa, pur și simplu. Că și câinelui îi era foame. Doamne, ce tare m-a impresionat gestul acela. Am lacrimi în ochi, de fiecare dată când îmi aduc aminte. La asta mă gândesc de fiecare dată când urc scările. Și nu mi se mai par atât de multe. Opt sute de trepte până la Monastère e, totuși, ceva. Cum ieși de pe terasă, pe dreapta. N-ai cum să le ratezi. La șase fix te aștept în capul scărilor.

Da, da, mi-ai spus. Dar cred că am încurcat hotelul.