Marius Balo, Păturica roz. Întemnițat în China comunistă, Litera, 2023

Apărută în 2023 la Editura Litera, cartea lui Marius Balo, Păturica roz. Întemnițat în China comunistă, oferă oportunitatea de a discuta literatura contemporană românească din unghiuri noi. Fiind primită de publicul larg drept o "mărturie politică și intimă", o "autobiografie" sau un "manuscris" al experienței, constatăm că unul dintre cele mai controversate aspecte privind această scriere îl reprezintă chiar genul în care poate fi încadrată. Până acum, cartea a fost receptată, cu precădere, din perspectiva realității social-politice chineze expusă de autor, dar și a experienței carcerale, marcate de tortură și atentarea la demnitatea umană. Însă, dacă privim textul ca pe un "roman", discuția poate fi îndreptată către metoda prin care experiența carcerală reală este abordată prin îmbinarea verosimilității cu ficționalul, fără a se anula reciproc.

Romanul debutează în forță, protagonistul, aruncat într-o celulă a închisorii Shanghai, devine conștient de situația critică în care se află – într-o temniță menită să strivească sufletul și corpul fizic, acestuia i se completează așa-numitele "documente" pentru încarcerare. Fusesem redus la nimic, ființa umană este obiectificată, puternicii având control asupra celor care, în China comunistă nu au o voce proprie, ci doar se integrează total, fără personalitate, într-una colectivă (este elocvent și un metatext jungian, care analizează această ipostază). Personajul narator inițiază un proces de observație amănunțită asupra tuturor lucrurilor care îl înconjoară: celula - cușca, îmbâcsită de mirosuri pestilențiale, cu oameni îngrămădiți într-un carusel latent al dezumanizării; colegii de celulă, reduși la condiția animalică, unde ceea ce contează este doar un pumn de orez și respectarea la timp a regulilor; gardienii și funcționalii temniței, non-oameni cu priviri goale, supuși unui sistem pe care nu îl înțeleg, abuzând de puterea care le-a fost dată, este satisfacția de a mă știi în puterea lui, satisfacția de a mă ști suferind și înfricoșat. În universul destrămării, primul impuls al suferindului este de a spera la eliberarea cât mai rapidă și revenirea la viața obișnuită. Însă, după ce trec peste doi ani până la primirea verdictului final privind pedeapsa, orice speranță este spulberată. Protagonistul, în vârstă de 33 de ani, va fi închis timp de opt ani pentru o vină care i se pare cititorului occidental derizorie, celula 305 devenind centrul principal al existenței și spațiu al torturii sufletești și fizice. Singura dorință, care echivalează cu supraviețuirea, însemna libertatea, iar lupta sa consta în permanentul efort prin care vidul exterior să nu ajungă să-i contamineze sufletul. Privind îndeaproape narațiunea, observăm mecanisme ale ficțiunii ce construiesc spațiul narativ, plecând de la experiența reală din închisoare.

Romanul de față a fost adesea încadrat în categoria "autobiografiilor", concept care rămâne dezbătut până astăzi. S-a operat cu acest termen pentru a denumi o scriere care prezintă fapte reale ale unul personaj ce se identifică, de cele mai multe ori cu naratorul. Biografia autorului rămâne un punct de sprijin în identificarea surselor faptelor narative. Însă, având în vedere polemicile teoretice din ultima perioadă, autobiografia ajunge să fie respinsă la nivel terminologic și plasată în domeniul ficționalului la nivel conceptual. Plecând de la acest concept, se face trecerea la un altul, și anume la "autoficțiune" (termen impus de Serge Doubrovsky, 1977); un tip de scriere care prezintă fapte reale sub umbrela stilistică și metodică specifică ficțiunii. Autoficțiunea se desprinde de autobiografie tocmai prin expunerea ficțională a sinelui și a trăirilor interioare; eul creator nu se mai identifică cu autorul, iar textul se apropie de beletristic, mai mult decât de un document istoric/manuscris. Philippe Forest în studiul din 2007 (Le Roman, le réel et autres essais) pleacă de la conceptul lui Doubrovsky și ierarhizează acest tip de scriere pe trei paliere, în funcție de ponderea pe care o are fictivul, imaginarul narativ: ego-literatură, autoficțiune (nivel de mijloc, propune eul real ca subiect, în care se descoperă potențialul de a construi un adevărat roman) și "heterografia", "Romanul Eului" sau "adevăratul roman". Postmodernitatea, spune Forest, își găsește valențele mai mult în autoficțiune. Arnaud Schmitt va susține viziunea celor doi, găsind totodată un concept surogat, acela de "autonarațiune" (studiile din 2007, 2010), prin care evidențiază latura imaginarului creator din cadrul autoficțiunii prin trei particularități fundamentale: fragmentarismul, alteritatea, metadiscursul. Delimitarea teoretică este menită a susține argumentele pentru care, cartea lui Marius Balo depășește latura strict reală, reușind să construiască, dincolo de toate, un roman – Păturica roz încadrându-se în categoria autoficțiunilor (sau a autonarațiunilor, în termenii lui Schmitt). Din această perspectivă, cartea poate fi discutată și la nivelul beletristicului, existând metode narative care definesc un text romanesc.

Metodele narative prin care ne este propusă experiența lui Balo sunt de inspirație proustiană, găsindu-se un ecou și în romanul lui Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Aproape simetric, cu o luciditate a naratorului care evocă faptele "a posteriori", capitolele sunt încropite ca într-un soi de bricolaj narativ, unde se alternează momentul "la prezent" al experienței carcerale, cu momentele de dinaintea închiderii, petrecute ca elev/student la Seminarul Teologic din România și New York, ca profesor de engleză la o școală particulară, în ipostaza iubitului lui Bao Bao sau drept tânăr afacerist, luat prin surprindere de lumea bancară. Caracterul cinematografic este vizibil, fiecare detaliu se cercetează în amănunt, chiar mașinist, naratorul prezentând o predilecție pentru descrierile tehnice, realizate cu acuratețea unui chirurg (se justifică aluzia la Dostoievski). Capitolele sunt înlănțuite ca într-un eseu, în care se anticipează în capitolul anterior despre ce se va vorbi în următorul (Schmitt va numi "autonarațiunea" un pretext pentru înfăptuirea unui "auto-eseu"). Cadrul ficțional este bine delimitat, se urmăresc date reale; zile, luni, ani, pentru fiecare moment din temniță și de dinaintea ei. Cu toate acestea, numeroase amănunte despre interiorul protagonistului încep să asalteze textul. Ele sunt, de fapt, rodul fluxului conștiinței și al memoriei afective, cea care selectează de fiecare dată ceea ce își pune amprenta asupra lăuntricului și îmbină dezordonat aceste gânduri și emoții. Astfel, există pasaje de text nu foarte bine lucrat, detalii intime despre felul în care protagonistul judecă lumea cu care intră în contact, și se alternează experiența carcerală cu cea erotică, școlară, profesională ori familială. Prin această țesătură narativă, numai la sfârșitul cărții putem avea o panoramă completă a semnificațiilor scenelor, privite inițial fragmentar, așezând fiecare piesă într-un întreg parcurs al lui Marius Balo. Refugiul lui Balo în celulă va fi propria sa minte și inimă, de aceea scenele rememorate invadează textul, supunându-l unei forțe mai mari decât cea a lucidității însemnării în scris: conștiința. Conștiința este cea care dictează, suferințele și dorința de a o verbaliza, textul fiind asaltat de emoțiile și gândurile unei laturi intime a celui care scrie. Acest lucru se argumentează chiar prin apariția momentelor "din trecut", când Balo ne prezintă cum arăta copilăria sa în Bistrița, formarea lui la New York, venirea în China, momentul când s-a îndrăgostit de Bao Bao și experiența erotică pe care cei doi o împărtășesc etc. Din sfera realului se accede mereu spre cea a ficționalului, dintr-o nevoie de poveste: în cartea de față nu se prezintă doar aspectul militant social ori pătimirea sub regimul comunist chinez, ci se pun înainte de fiecare dată trăirile protagonistului, mentalitatea și principiilelui de viață; chiar și cu riscul de a atinge tangențial zona trivialului.

De altfel, o mare parte dintre cititori au scris în review-urile lor că detaliile despre experiența amoroasă pe care le oferă Marius Balo în roman ori scenele de furt din adolescență și studenție, nu sunt neapărat potrivite contextului, fiind problematice din punct de vedere etic și cultural. Dar, poate că aceasta este și intenția naratorială, de a pune în scenă un parcurs lăuntric de transformare, care este prezentat etapizat, susținut de momente-cheie din viața de dinaintea întemnițării. Faptul că nu își poate arăta iubirea față de mama, prejudiciile culturale aduse lui Bao Bao și ruptura, atitudinea cu privire la colegii de temniță, pe care îi desconsideră uneori; toate aceste vulnerabilități pe care Balo le împărtășește unui public atât de larg sunt menite a susține evoluția unui om care ajunge să învețe să plângă și să iubească după ce a avut experiența totală a egoismului. Și în Ultima noapte... una dintre discuții se purta în jurul aceluiași viciu moral; egoismul. Călătoria spre propriul sine, revelația pe care o are protagonistul ce reușește să-și vadă adevăratul ego pot deveni teme fundamentale ale romanului, având în vedere tehnicile psihologice utilizate și perspectiva din care este văzută întreaga acțiune: unilateral, cu focalizare internă. De la aceste premise, alteritatea autoficțiunii de față este evidentă, există un Marius Balo înainte și după carceră, el însuși fiind prins într-un sistem duplicitar. Conflictul dintre aparență și esență se observă încă din titlu, ceea ce pare inocent la prima vedere, poate avea adâncimi nu tocmai "roz".

Astfel, poate fi identificată o miză dublă a cărții; mai întâi, faptul că există un scop social, romanul adaugă greutate scrierilor care expun toate abuzurile la care a fost supus, el și toți ceilalți străini întemnițați în această închisoare; ulterior, cititorii intră în contact cu experiența intimă a celui închis, felul intim în care Marius Balo receptează toate evenimentele și le transpune ca într-un jurnal cu aspect poetic. De fapt, în documentarul Dosar România: Iadul din Paradis, cu Marius Balo, românul condamnat în China (@TVR1), Balo precizează faptul că, sutele de scrisori din temniță au fost comprimate înăuntrul cărții, aceasta ajungând să se asemene unui manuscris. Plecând de la intenția cu care se scrie, publicul căruia i se adresează devine tot mai evident: romanul acoperă o gamă foarte variată de cititori, prin tematica și stilul de redactare. Având în vedere intenția socială și încheierea penultimului capitol lupta mea abia acum începe putem înțelege că ecoul principal pe care romanul trebuie să-l aibă este la nivelul socio-politic cel mai înalt, prin care să se ia atitudine în vederea salvării deținuților ce împărtășesc o poveste asemănătoare celei lui Balo. Totodată, călătoria inițiatică spre propriul sine trebuie să fie o mărturie pentru toți cei care se simt pierduți într-o criză identitară.