Eroine de roman! Sintagma asta le și aduce, așezate pe-o tavă, pe Madame Bovary și pe Ana Karenina. Personaje puternice dar și cu vechime. Adevărul este că Emma e mult mai aproape de gusturile mele: libertină, dementă, de-un egoism înfiorător, citită etc.  Se vede c-a depășit demult romantismul. Ea este Flaubert, ca să facem o glumă.

În ciuda modelelor, există multe alte personaje, care rămân pentru totdeauna în mintea unui cititor. Uneori se potrivesc cu un tipar preexistent, cu o tipologie pe care, fără să știi o porți în tine. A fost generată de un accident, de o emoție, de o lectură marcantă, de o întâlnire cu un om. N-are importanță!  

Lawrence Durrell: Cuartetul din Alexandria

Justine, care și dă titlul primului volum din tetralogia lui Durrell, după mine unul dintre cele mai complexe personaje feminine, un fel de sinteză a feminității, misterioasă în ciuda exhibiționismului, iubită, neînțeleasă, implicată în acțiuni oculte și plasată în lumea levantină a Alexandriei, ea însăși un fel de efigie a acestui oraș ridicat pe mormanele de  crime și idolatrii ale epocii elenistice, îmi vine imediat în minte atunci când mă gândesc la femeile din romane. A pierdut un copil, a suferit. Îl caută. A cunoscut fațete ale vieții - diverse și contradictorii. Măritată, divorțată, încurcată cu bărbați periculoși. Intrigă pe toată lumea. Este un personaj care se schimbă în funcție de perspectiva povestitorului, mereu altul, căci la fiecare volum există un unghi diferit de abordare narativă a acestui personaj. O detești și o iubești în același timp. Justine este construită impecabil, cu o redundanță epică lăudabilă.

Haruki Murakami:  Pădurea norvegiană

Reiko Ishida, din Pădurea norvegiană a lui Haruki Murakami, mi-a rămas în minte ca portret. La prima ei apariție, înainte chiar ca cititorul să afle că era pacienta sanatoriului, beneficiază de o prezentare detaliată. Avea părul tuns de o mână stângace, cu ciufuri, cu smocuri ridicate și breton șui. Înaltă și slabă. Făcea în mod regulat o grimasă de plictiseală, trăgându-și gura într-o parte. În plus avea riduri! Asta îmi aduc bine aminte. Dar în ciuda acestor defecte, lui Watanabe, care-i face portretul, subliniindu-i fără milă defectele, i se pare drăguță. Ba chiar face o observție de genul, că tunsoarea neglijentă i se potrivea foarte bine.

Tonică, singura voce vie a romanului, rămâne ca un fel de lumină într-o pădure cețoasă.

J. M. Coetzee: Dezonoare

Lucy, din Dezonoare, spălăcită, aproape ștearsă ca portret din memoria mea, rămâne un personaj memorabil prin plasarea simbolică. Aș putea să spun chiar că e o învinsă memorabilă. Africa de Sud, de după apartheid. Lucy este stăpâna unei ferme, o femeie inițial puternică, hotărâtă să trăiască în paradisul rural, alături de  iubita ei Helen. Dar treptat trece prin metamorfoza generală a acestei părți de lume. Dur, excepțional scris, romanul aduce un personaj care trăiește după principii care nu mai funcționează. Violată, jefuită, transformată în sclavă, continuă să supraviețuiască într-o lume care n-o vrea. 

Guzel Iahina: Zuleiha deschide ochii

Zuleiha s-a lipit de creierul meu cu primul capitol din roman lui Guzel Iahina. Ea va rămâne perpetuu curca plouată, obidită, la cheremul unei bătrâne (surdă și oarbă), cărei nu-i poate răspunde, de care nu se poate apăra. O văd pe Zuleiha, evident deschizând ochii, urcând în podul cu pastramă și cu alte bunătăți culinare, trăiesc alături de ea teama de a nu fi prinsă, aștept și sper să poată scăpa, o urmăresc prin zăpadă prin vifor, apoi pe drumul lung, până la capătul lumii, fără să-mi mai pot scoate din minte imaginea de la începutul romanului, atât de puternică, încât restul, destul de valoros și ca scriitură și ca miză, aproape că nu mai contează.

Paolo Giordano: Singurătatea numerelor prime

Alice, din Singurătatea numerelor prime, este  fotografă. Urmărind oamenii pe care-i fotografiază, trăiește complex, îi ia în stăpânire, făcându-și o viață secundă, în interiorul unui traseu banal. Palidă, cu părul deschis la culoare, cu un picior bolnav, e un fel de întrupare a  aspirației, insatisfacției și a resemnării. Cu toată neînsemnătatea vieții sale cotidiene, personajul mi-a rămas în creier, ca o hartă a tristeții, alcătuită pixel cu pixel, din observațiile ei, dilatate într-o analiză de o finețe care m-a atins. Alice face parte dintr-o ecuație nerezolvată, este parte a unui cuplu care nu se poate alcătui, într-un fel trăind în starea de grație a omului care dorește fără speranță. Singur și îndrăgostit până la moarte.