Spiritul lumii balcanice a însemnat câteva lucruri esențiale: fluiditatea frontierelor și, implicit, peregrinările dintr-un spațiu într-altul, diversitatea etnică și religioasă, multilingvismul. Tărâmurile balcanice pot fi gustate ca o prăjitură cu felurite straturi, în textura cărora s-au însiropat tradițiile mai multor culturi, de la germenii traco-iliri și eleni, trecând prin feudalismul macedonean și procesul romanizării teritoriilor, până la uniformizarea propusă de cucerirea otomană. Lucrul acesta se simte, probabil, cel mai lesne, în gustul bucatelor noastre, în mare aceleași, chiar dacă diferențiate de practici autohtone de preparare sau de ingrediente (mai ales mirodenii) puțin diferite.

N-aș alege Constanța sau o stațiune de pe litoral, căci ele s-au europenizat în valuri succesive, pentru a primi turiștii străini, începând cu anii 60-70 ai secolului trecut. Aș merge înspre Babadag, unde s-ar fi stabilit, prin veacul al XIII-lea, turcii selgiucizi, deci înainte de dominația otomană asupra zonei. Acolo, în apropiere de geamia Ali Gazi Pașa, înălțată în primul deceniu al secolului al XVII-lea, am mâncat o plăcintă cu brânză sărată (dobrogeană, i-am spune dinspre București) și-am băut o cafea la nisip, de mi s-au perindat pe sub țeastă, învălmășindu-se, frânturi de imagini de la Veliko Târnovo, Mostar, Berat, Melnik sau Kotor. Peste toate plutea însă izul Bosforului și tristețea liliachie a Insulei Prinților, Büyükada.

Din bocancii de antropolog, cred că Dobrogea se vede cel mai bine la pas, chiar mai bine decât din lecturi, pentru că textul așterne mereu văluri peste chipurile realității (și-așa schimbătoare). Ca o zeiță indiană cu brațe multiple, Dobrogea îți indică mereu spre un alt spațiu care merită să fie cunoscut, pipăit și amușinat. O poți străbate cu gândul la martirii primelor secole creștine de la Niculițel sau Murighiol, îți poți da întâlnire cu Evliya Celebi la Yeni-Sale (azi Enisala), ca să călătoriți împreună prin ținuturile lacurilor Razim și Babadag, îți poți ascunde privirile de vipia zilei în albastrul caselor de la Sarichioi sau în fustele și baticurile colorate ale lipovencelor, la ceasul când coboară legănat către bisericile lor, înmuiate în aceleași culori tari. Ca tanatolog însă, locul care mă atrage de fiecare dată cu puterea unui magnet interetnic și pluriconfesional este cimitirul din Sulina. Și dac-am spus Sulina, gândul îmi alunecă rapid către Jean Bart și al său Europolis.