Revistă print și online

Verbe. 16. Tabloul

Era considerat un reper în arta modernă. O conciliere între clasic, actual și futurist. Unii vedeau pe o singură pânză două etaloane de frumusețe din epoci diferite. Botoxul în era lui Botticelli, apăruse cu litere groase într-o revistă de artă. Altcineva spusese că e Gioconda cu o ciupercă atomică ieșindu-i din gură.

Lucrase la tablou pe când avea atelierul închiriat pe Calea Victoriei. O cămăruță îngustă, scumpă ca aurul, dar cu o vitrină lată prin care se vedea totul ca pe-o scenă. Pe-atunci îi plăcea spectacolul iar cei de pe trotuar se opreau s-o privească la lucru. Printre ei, mulți studenți și chiar elevi ai liceelor de artă.

Pe atunci se considera artistă fără stil și epocă. Era atrasă de frumusețea femeilor, mai ales de buzele pe care le considera misterul suprem. În câteva rânduri oprise pe stradă doamne și domnișoare pe care le numise pictorițe grație modului delicat în care-și conturaseră buzele. În alte cazuri le-a spus, curajoasă, că se urâțeau și le-a cerut să se curețe. A fost numită nebună, iar ea a ridicat din umeri. Își tundea părul scurt, nu se machia și alegea haine largi și colorate. Era diferită, sărită de pe fixul existenței, după cum spunea chiar ea, dar toate astea n-o deranjau.

Puțini spectatori de pe trotuar îndrăzneau să intre în atelier. O tânără o făcuse încrezătoare. Era în penultimul an la un liceu de artă. O văpaie scundă pe două picioare subțiri. Părul cârlionțat, mâinile energice. Și ochii precum două borcănașe cu miere.

Buzele elevei care-o vizita în atelier erau plate, subțiri și uscate. Dar ceva o transfigura. Era un vârtej de 17 ani, o ploaie de vară. Încă neîmplinită ca femeie, zumzăia precum un stup de albine. Și nu se lăuda că va fi cea mai mare artistă a lumii. Era neîncrezătoare în talentul ei, își dorea să privească, să învețe. N-o contrazicea în chestiuni legate de artă. În rest, că era vorba de politică, medicină, filozofie... Nu era chip s-o oprești.

Mierea i se topea din priviri, se scurgea la picioarele pictoriței fără stil sau epocă și apoi i se zaharisea în suflet. Chiar așa se și simțea artista, cu o crustă tare și grea care-i atârna în piept.

În timp ce schița un peisaj montan oarecare, se întoarse spre ea și dădu să o sărute. Nu plănuise asta, deși buzele acelea uscate o ardeau în miezul creierului. Timpul tremură precum flăcăruia unei lumânări bătute de curent. Îi nimeri obrazul galben și fruntea i se încâlci în părul înfoiat. Închise ochii, rămase lipită de ea și atunci simți palma care-o nimeri mai mult în gât, într-o parte.

Fata dispăru în timp ce la gură i se buluceau muște turbate. O făcu perversă, scârboasă, abuzatoare.

Rămasă pe loc, se simți ca într-o mașină care gonește și trece peste un limitator de viteză. O clipă infimă sărise în aer. Apoi se izbi de asfalt și toate fiarele scrâșniră a moarte.

Schimbă pânza și așternu o Simonetta Vespucci cu straie florentine, cosițe galbene și boabe de perle în jurul gâtului sidefiu. Îi umflă însă buzele, le răsfrânse în exterior, ca într-o caricatură a muncii unui chirurg estetician. Își afundă pensula în cel mai gras roșu posibil și-l trecu peste ele.

Era modul ei de a se răzbuna, de a-și curăța sufletul de mierea zaharisită. Înstrăină tabloul și nu acceptă să dea interviuri despre el. Se mută în alt atelier și își lăsă părul să crească. Se machie tot mai des și-și cumpără haine pe măsura ei.

Însă amintirea acelor buze subțiri și uscate o urmări toată viața. Ca un fum discret, se insinuă în toate schițele și desenele, în toate picturile ei, oricare ar fi fost tema.

Petre NECHITA

Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice si antologii. Cea mai recentă povestire a sa a apărut în volumul colectiv Femei, bărbați și faptele lor (2023)