Dacă aș putea avea orice superputere, mi-aș dori să pot adormi la comandă. Am fost dintotdeauna certată cu somnul. Mama îmi mai aduce uneori aminte de cum îi lua o veșnicie să mă pună seara la culcare când eram mică. Nici nu mai zic de orele de siestă forțată, în care stăteam întinsă la spatele bunicii și trasam cu degetele fiecare motiv de pe covorul de perete. Mi-ar plăcea, de fapt, să n-am nevoie deloc de somn, dar atunci n-aș mai visa, iar mie îmi place să visez și să văd ce-mi mai născocește mintea când e complet nesupravegheată.

Totuși, nu pot să mă plâng prea tare. Nu sunt chiar insomniacă de normă întreagă. Doar că de câteva ori pe lună mă lovește câte un episod de nesomn, în care minutele și orele se scurg cu nerușinare, iar eu tot nu mai adorm.

Noaptea asta se anunță a fi și ea una promițătoare. Vecinul de lângă iarăși vrea să împărtășească emisiunea lui preferată cu tot blocul, iar cel de deasupra calcă pe podea de parcă ar fi un luptător de sumo, care execută un ritual de alungare a spiritelor rele. Și uite-așa mai pune universul niște sare pe rana mea.

Nu știu ce fac frații și surorile mele de suferință când nu pot dormi – poate pun mâna pe o carte, poate își mai omoară timpul pe telefon, poate încep o sesiune de curățenie nocturnă sau, în orice caz, deschid ochii și își găsesc de lucru – eu, în schimb, nu mă clintesc din pat și nu mă las până nu ajung în lumea viselor. Ceea ce urmează e o bătălie lungă și anevoioasă, un adevărat test de răbdare și inventivitate, pentru care trebuie să mă prezint cu strategia bine pusă la punct.

Faza I. Puțin optimism nu strică niciodată, așa că îmbrățișez așternuturile cu speranță și îmi zic că poate asta va fi seara mea norocoasă. Îmi golesc mintea de orice gând și mă concentrez pe respirație. Inspir – expir, inspir – expir, inspiiir – expiiir. Uneori mă tem că o să adorm în timpul exercițiului și o să uit care e următorul pas. Trebuie să mă concentrez. Inspir adââânc. În curând mă voi pierde în lumea din pernă, da, în curând. Nu mă deranjează zgomotele făcute de vecini, nu aud nimic – zdup, zdup, zdup. Mai încerc o dată. Inspir ușor, număr până la patru, mă opresc și aștept până la șapte. Simt cum aerul se zbate nemulțumit în plămâni. De îndată ce ajung la opt, țâșnește cu un mic pufăit afară. O iau de la capăt și număr până nu mai am nici urechi care să prindă toate sunetele înăbușite de dincolo de pereți, nici ochi care să se tulbure la cea mai firavă fâșie de lumină, pe care draperiile nu reușesc niciodată să o oprească. Sunt un plămân mare și somnoros, un labirint întunecos prin care se plimbă aerul – zdup, zdup, zdup.

Concentrarea mea este la fel de fragilă ca întotdeauna. Se pare că n-am încotro. Trebuie să-mi distrag atenția cu altceva, să-mi umplu mintea. Iar soluția nu este alta decât o mică escapadă în imaginar. Acum o să mă retrag într-o povestioară frumoasă, până când toate simțurile amorțesc, iar fantezia acoperă realitatea trează. Genul programului: romance – ceva ușor de regizat, ca să nu suprastimulez creierul cu scenarii complexe. În rolurile principale: subsemnata și partenerul ei ideal (și inexistent). Suntem în vacanță la munte, e noapte și am găsit locul perfect de unde să urmărim Perseidele. Stăm întinși pe pământ. Privesc cerul și simt cum mă înghite ușor, ușor. Mă transform în praf cosmic și mă împrăștii printre constelații,

Zdup, zdup, zdup.

Faza II. Stelele se risipesc și rămân doar cu întunericul distorsionat din ochii mei închiși. Fiecare celulă din mine începe să clocotească. În general sunt o fire pașnică, dar deranjează-mi somnul și n-o să mai fiu deloc drăguță. O voce supărată îmi răsună în cap; ia fiecare vecin la rând și îl binecuvântează cu câteva înjurături gingașe, promițând că o să se răzbune într-o bună zi. Încerc să o calmez. Îi zic că nu sunt ei prea zgomotoși, ci e ea prea sensibilă.

Nu știu ce apasă mai greu peste ființa mea, oboseala sau neputința de a adormi. Dar încă nu mă dau bătută, mai am un as în mânecă. Bâjbâi după telefon ca să îmi pun niște muzică. Acopăr ceasul – mai bine să nu știu cât timp s-a scurs deja – și deschid albumul cu melodii pentru nopți agitate: cea mai relaxantă muzică instrumentală, sunete de ploaie, tonuri binaturale care promit să te scape de insomnie, clopote și boluri tibetane și câte și mai câte. Mă las legănată de note și aștept. Cinci minute, zece minute, multe minute. Mă scufund din nou și din nou, dar o bucățică din mine se ridică mereu la suprafață. Sunt ca un rest dintr-o epavă. Valurile m-au purtat la mal, iar acum sunt blocată în nisip. Apa vine înapoi după mine, dar nu reușește să mă tragă înapoi în adâncuri.

Faza III. Resemnarea. Dacă aș mai avea energie, aș plânge. Acum mă sâcâie și o vagă senzație de foame. Îmi accept soarta și revin la exercițiile mele de respirație, dar nu mai există nicio voce care să numere. Trebuie să mă prindă și pe mine somnul la un moment dat. Sunt sigură de asta. Numai că n-o să se aștearnă peste mine ca o perdea de mătase, ci o să se lase greu, ca o plapumă din lână, iar eu am să dispar pe nesimțite.